„Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi pentru gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului” (Sfântul Isaac Sirul).

Conştiinţa este coroana chipului sădit de Dumnezeu în om, numită adesea cugetul cel bun al omului, glasul lui Dumnezeu sau judecătorul din noi.

Dumnezeu ne vorbeşte şi ne povăţuieşte prin conştiinţă; conştiinţa judecă faptele şi gândurile noastre, fără părtinire, fără greşeală; aceasta se petrece atât timp cât omul nu este robit de păcat, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Petru: „...ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19) sau, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie păcatului spre moarte, fie ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16).

Omul robit de păcat nu mai poate face deosebirea dintre bine şi rău, „nu mai poate săvârşi binele pe care îl voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte” (Romani 6, 13 - 14).

Cel ce ne judecă pe noi toţi oamenii este, fireşte, Dumnezeu; judecata lui Dumnezeu este dreaptă (Ioan 5, 30). Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, Domnul nostru Iisus Hristos, nu ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască (Ioan 3, 17). Vom fi judecaţi de Dumnezeu la sfârşitul veacurilor, la a doua Sa venire; vom fi judecaţi de Cel ce a venit în lume ca să o mântuiască, Domnul nostru Iisus Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22); atunci va depărţi pe cei buni de cei răi (Matei 25, 31 - 46), „... va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27). Şi dacă suntem judecaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu aici pe pământ aceasta se face pentru  „ca să nu fim asândiţi dimpreună cu lumea” (I Corinteni 11, 32) la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Căci dacă ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 31); a te judeca pe tine însuţi înseamnă a-ţi vedea păcatele, a le recunoaşte şi a le mărturisi duhovnicului în scaunul de spovedanie; un asemenea om este fericit, scrie Sfântul Apostol Pavel: „Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!” (Romani 14, 22). Aceasta înseamnă că, mai înainte de a face ceva, am întrebat cugetul cel bun, conştiinţa care ne-a răspuns că este bine ceea ce vrem să facem.

Frumuseţea păcatului nu ne satură niciodată

Cel ce se judecă pe sine îşi păstrează sufletul curat, iar la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu va învia spre viaţă şi nu spre osândire (Ioan 5, 29), „la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).

Cugetul nostru, conştiinţa noastră este un judecător pe cât de drept, pe atât de aspru, sever, necruţător; acest adevăr ne este arătat de Sfântul Andrei Criteanul în Canonul Mare, care se citește în prima săptămână a Postului Mare: „Dintru aceasta m-am judecat, dintru aceasta m-am osândit, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai apăsător” (Cântarea a IV - a).

Mustrarea cugetului ne este prezentată şi în icoana înfricoşătoarei judecăţi în locul celor păcătoşi, iadul este înfăţişat sub chipul flăcărilor unui foc, în care se chinuiesc cei păcătoşi; numai că mustrarea cugetului este mult mai chinuitoare, mult mai apăsătoare decât cea a unui foc material. Mai mult, focul material mistuieşte ceea ce se află în el, pe când focul mustrării cugetului, al conştiinţei nu mistuieşte pe cei cuprinşi în el, ci răul cel veşnic, cum spune Însuşi Mântuitorul: „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 46).

Ceea ce atrage şi stăpâneşte mai mult pe om este frumosul sau frumuseţea. Dacă avem cugetul curat vom fi atraşi şi stăpâniţi de frumosul moral, de frumuseţile vieţii de sfinţenie; dacă avem cugetul întunecat de păcat ne va stăpâni frumuseţea lumii trecătoare, frumuseţea înşelătoare în care este învăluit păcatul. „Frumos la vedere şi bun la mâncare era pomul ce m-a omorât”, ne spune o cântare bisericească, când se vorbeşte despre păcatul strămoşilor în rai, care au mâncat din pomul oprit.

Frumuseţea păcatului nu ne satură niciodată, nu ne face fericiţi, mai mult ne consumă. Ne distruge şi trupeşte, nu numai sufleteşte, ne scurtează zilele pământeşti, ne grăbeşte ceasul morţii trupeşti: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), păcatul fiind o moarte a sufletului.

În scaunul de spovedanie ne curăţim ochiul sufletului

Frumosul duhovnicesc ne este arătat de Biserică în sfintele icoane, unde sfinţii sunt înfăţişaţi cu frumuseţea sufletului lor, iar supleţea trupurilor lor ne arată că sunt purtătoare de Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt.

Glasul conştiinţei, acest judecător cu totul drept, nepărtinitor, îl auzim şi îl urmăm în măsura în care cercetăm cât mai des scaunul de spovedanie. Aici ne judecăm pe noi înşine în faţa lui Dumnezeu, Care este de faţă, în chip nevăzut, primind mărturisirea noastră, pe care o facem duhovnicului - martorul mărturisirii noastre  înaintea  lui Dumnezeu.

Aici, în scaunul de spovedanie, ne curăţim ochiul sufletului, care este cugetul - conştiinţa - pentru ca viaţa nostră să o trăim în curăţia sfinţeniei: „...de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22); aici Mântuitorul ne învaţă ce înseamnă pentru om a avea curat nu numai ochiul trupesc, ci mai ales pe cel al sufletului, care este conştiinţa. Adevăratul creştin este călăuzit de acest judecător în orice clipă a vieţii sale, îndeosebi în scaunul de spovedanie; postul, rugăciunea şi milostenia ne sunt de mare ajutor în păstrarea curăţiei ochiului sufletului nostru - judecătorul din noi.

Nimic nu este în lume mai apăsător decât mustrarea cugetului pentru păcatele săvârşite şi nemărturisite în scaunul de spovedanie, pentru că s-a lăsat povăţuit de conştiinţă judecătorul din noi.