La ora 13.00, la Muzeul Mitropolitan a început „Athosul din inima mea”, un documentar regizat de Andrei Coruț și produs de Alexandru Ionescu, președintele Asociației „Bucurie în Dar”. Acesta din urmă, protagonist și suflet al proiectului, ne-a purtat într-o călătorie mai mult decât personală și transformatoare. Filmul nu a fost o simplă documentare a locului, ci o spovedanie vizuală despre întâlnirea dintre un om al lumii moderne și pacea veșnică a Athosului. Căci Athosul nu este doar un loc geografic, ci o experiență lăuntrică. Iar transformarea nu începe la granița unui teritoriu, ci în interiorul fiecăruia. „Athosul din inima mea” a alternat între observație contemplativă și mărturie directă – și-am simțit cele 30 de minute ca fiind o adevărată pagină de jurnal completată admirabil din punct de vedere vizual.

Într-o îmbinare perfectă, sub semnătura acelorași Alexandru Ionescu și Andrei Coruț, a urmat proiecția filmului „Bucurie în dar de la Sfântul Munte”. De data aceasta, cu mai multe informații și cu interviuri. Părintele Theologos de la Schitul Lacu, părintele Maxim de la Chilia Sfântului Nicolae și fratele Vasile au vorbit simplu și direct despre credință, despre liniștea care se dobândește prin ascultare și despre provocările lumii moderne.

De la ora 14.30, filmele s-au mutat la Ateneul Național Iași și ne-au oferit... „Cel mai mare dar”! Într-o formă de prezentare aparent copilăroasă, dar creativă, s-a căutat un alt final poveștilor cu final previzibil. Poveștilor care se termină, de obicei, cu răzbunare și violență. Regizorul de film și regizorul din film, același Juan Manuel Cotelo, a vrut să ne demonstreze că există o armă capabilă să oprească orice conflict!

Timp de aproape două ore, ne-a luat într-o călătorie uimitoare în Spania, Franța, Columbia, Rwanda și Irlanda de Nord – locuri marcate de conflicte. Locuri în care iertarea a schimbat destine. Căci există cu adevărat oameni care au pierdut totul și care au ales, totuși, să ierte. Imaginile sunt simple, fără artificii, iar mesajul e direct: iertarea nu este un gest fragil, ci o forță care dezarmează. „Cordonul ombilical dintre terorist și victimă se taie prin: te iert!”, aflăm de la victima unui atentat. Și rămânem mască. Dar mesajul filmului și-al realității insistă: iertarea este un medicament pentru salvarea noastră, ca oameni. Însă, de reținut e că, pentru un conflict cu final fericit, întotdeauna sunt trei protagoniști: persoana vătămată, făptuitorul și Dumnezeu. Iar toți cei intervievați în film, victime și agresori, știu clar că Dumnezeu i-a salvat și i-a împăcat unii cu alții pentru ca ei să devină martori pentru cei care nu au făcut încă acest drum al iertării. Așadar, nu mai vorbim doar despre un film, ci despre un „Cel mai mare dar” pentru oricare dintre noi. Cât de departe suntem dispuși să mergem și să iertăm, pentru a nu răspunde răului cu rău?

Despre rău și despre drame inspirate din fapte reale a fost și ultima proiecție a serii, „Scara”. În regia lui Vlad Păunescu, „Scara” nu a fost doar un film, ci o călătorie prin memoria unei țări și prin conștiința unui om care caută, cu durere și lumină, sensul vieții. Povestea lui Andrei, tânărul actor care se școlește în comunism, care trece de la idealurile libertății postcomuniste la drama mineriadelor și, în cele din urmă, la liniștea monahismului, a atins multe inimi.

Imaginile au fost pline de forță, iar Bucureștiul anilor ‘80, ‘90 a redeschis răni, cutii cu amintiri și a mai apăsat, poate, niște butoane. Imaginile cu dărâmarea Bisericii „Sfânta Vineri” au cutremurat. Iar, imaginile cu Andrei mai mult mort decât viu au emoționat: „M-au bătut rău peste cap, peste corp. Și i-am iertat, pentru că nu mai am minte”. Iertarea s-a dovedit a fi, din nou, cel mai mare dar. Ce frumos s-a salvat un suflet într-o lume care părea pierdută! Și ce minunat e să știi că pelicula a fost inspirată din viața actorului Dragoș Pâslaru, actor care s-a călugărit la sfârșitul anilor ‘90! „În călătoria noastră către Ceruri vom învăța îndreptarea greșelilor noastre cu fiecare treaptă urcată. Și, astfel, vom ajunge curați de păcate până la Dumnezeu.” 

O scară interesantă ne-a fost a doua zi de Festival „Quo Vadis”. Cu patru filme – alte patru trepte care ne-au îmbogățit și care ne-au dat prilej de meditație. Iar urcușul nostru continuă. Ne recitim mâine!