„Doamne, te rog, ajută-mă!” îmi spun în gând, cu slăbită nădejde, ocolind troița din curte, și urcând în fugă bătrânele trepte ale clădirii seminarului. De la etaj coboară grăbit un cârd de băieți, toți în teniși sau pantofi uzați de prea multă alergătură, cu treninguri îmbrăcate din mers și fețele roșii de entuziasm. De la cantină au plecat primii, lăsând fără părere de rău în urmă felul al doilea, și, iată-i, deja sunt gata. Nici eu, mărturisesc, n-am mai gustat din ceea ce nenea Stan, bucătarul cel dintotdeauna al școlii, ne gătise din vreme și, sincer, nici pe diseară nu mă văd mai pofticios.

„Nu vii? Hai, că avem aproape trei echipe!”, îmi spune unul dintre colegi, înainte de a sări peste cele cinci trepte ale scării din spate. „Nuuu cred”, îi răspund, deși bine știu că n-a mai apucat să mă audă. Cum aș putea să mă duc? Sunt epuizat de-atâta teamă, de gândul că Domnul m-a părăsit acum, când am mai multă nevoie de El. Sunt singur și înfrigurat, căci nu găsesc pe nimeni aproape. Și nu știu ce-i cu mine. Și nu știu în ce fel îmi voi petrece viața mai departe. Mă simt bolnav și părăsit, străin în lumea care nu mă vrea și, pe deasupra, ros de gândul nemilos al morții. Iar Domnul nu-i pe nicăieri. Azi am rostit, la oră, pe dinafară citatul de început de dogmatică: „Aceasta este viața veșnică, să te cunoască pe Tine, Singurul, Adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” și-am spus chiar toată lecția, de fir’a păr, cea despre Revelație, dar, Doamne, unde-i și revelația cea pentru mine!? Unde ești? Căci simt cu adevărat acum că am nevoie să-mi fii aproape.

„Salut, băieți!” le spun celor din cameră, aruncându-mi într-o doară geaca peste pătura deșternută și vrând să-mi fac vânt pe patul de deasupra. Dar parcă nu. Nu pot. Și cum aș mai dormi, căci astă noapte n-am putut închide un ochi… Oricum, pentru un sfert de oră cel puțin, nimeni n-o să poată trece-n lumea viselor, căci nu s-au întors încă toți băieții de la masă. Așa că mă așez pe marginea ferestrei și las să-mi fugă mintea încotro o voi.

 E splendidă pădurea asta azi, la capăt de octombrie, când roșul de foc al toamnei naște din verdele tânăr de fagi pasteluri de așezat în poeme. Și-ncerc să mă bucur de ce nu m-am bucurat pân-acum, gândindu-mă că, uite, ce frumoasă e lumea. Mă întristează însă și mai tare, și-n minte-mi vin doar gânduri reci, amare, ca silogismele lui Cioran și ca cenușa de plumb a lui Bacovia. Privesc cu invidie nevinovată la colegii mei. Cum pot să zâmbească? Cum pot să fie atât de indiferenți la durerea mea? E drept că nu le-am mărturisit-o, însă de ce nu simt ei tristețea ce m-a cuprins?

Deunăzi am fost și m-am mărturisit, iar părintele m-a sfătuit să mă rog mai mult. Încerc și totuși nu reușesc să înțeleg de ce nu pot s-o fac. De ce nu-L mai găsesc…

„Stați, măi, liniștiți! N-am chef de glume!”. Colegii mei, văzându-mă așa îngândurat, și-au pus în gând să mă sperie, prefăcându-se că-mi fac vânt pe fereastră. Dar ce mai e de speriat? Deranjat oarecum de veselia lor, ies din cameră îngândurat și mă îndrept, ca prin vis, spre mănăstire. Deoparte și de alta a străzii, netulburată decât rareori de vreo mașină, băieții se plimbă discutând boem, punându-și viața la cale prin planuri care din care mai optimiste. „Cum o să fie facultatea? Ce o să ajungem mai pe urmă? Vom putea fi cu adevărat preoți?” ‒ toate aceste gânduri îmi sunt atât de departe… Eu vreau să înving prezentul, iar umila mea dorință mă umple de frustrări dureroase, căci clipa e mai tare decât puterea mea de creatură.

De-o parte și de alta a drumului vântul îndoaie trupurile bătrâne de ani ale plopilor și brazilor răzleți, iar asta îmi provoacă oarecum un rău: ei rămân tari, și, orice-o fi, merg mai departe. Și gardul vechi al mănăstirii, și zidurile astea negrite în veacuri de greutăți rămân, și crucea de pe turla mănăstirii, și clopotele, și pietrele… toate rămân, rezistă, înving. Iar eu… nu-mi știu nici ziua de mâine.

„Blagosloviți, părinte!”, spun cu detașare, de parcă-aș spune „Bună ziua!”, întrând pe poarta cea de sub clopotniță. De-o parte și de alta, sfinți zugrăviți cu măiestrie, încărunțiți în așteptare, străjuiesc coridorul ce mă conduce spre curte. La ușa bisericii, pe banca de stejar ce străjuiește intrarea, stă un părinte bătrân, gânditor, care, nu știu de ce, îmi trezește o vagă antipatie: cum să te adâncești în ani de pace, când, uite, atâtea suflete suferă? Și barba sa albă, ninsă de norii cei repede trecători ai vieții, mă irită. Și simt că n-ar trebui…

Și ce-i cu liniștea asta de mormânt, și ce-i cu îmbâcseala asta de lumânări și vechime? Și ce-i cu sfinții ăștia șterși, adunați la grămadă pe zidurile reci de piatră, scobite ici-acolo de ferestruici ascunse? Cu ce m-ajută astea toate? Cu ce!?

Urmez așa, ca șerpuirea veșnică a unui râu, ritualul închinării la icoane. Intrând în naos, nu mai țin seama de propria-mi rânduială, ce singur mi-o impun, căci ochii mi se-ndreaptă de îndată către icoana cea sfântă a Maicii Domnului. Și nu știu de ce, dar toată speranța mea de resemnat al vieții, toată mulțimea de nădăjduiri ce o mai am în suflet se strânge buchet în fața chipului celui blând al Împărătesei Cerului. Și-ncerc, ca plânsul cel de carceră al lui Petrini, un ultim strigăt de umilință: „Ajută-mă, Măicuță sfântă, căci nu pot singur să mă ajut!”. Și nu mai las speranța. Și nu mai vreau s-o pierd, căci știu că nu voi mai găsi o alta. Și vreau să cred. Și cred că nu sunt singur! Și simt că e așa! Și nu mai pot a mă mai îndoi că-i lângă mine, că pururea Cel Sfânt mă ocrotește pentru ea. Pentru rugăciunile ei…

Într-o firavă clipă, ca-ntr-un aleph al păcii, toată liniștea unei lumi pe care n-am gustat-o vreodată mă cuprinde și orice gând ce m-a muncit cândva, parcă în urmă cu veacuri, se risipește. O bucurie neasemuită mi se strecoară în suflet și tot ce-mi stă în jur mi se preschimbă-n prieten. Din rama împodobită a icoanei, și Pruncul și Fecioara care L-a purtat în pântece-mi zâmbesc, iar sfinții cei de pe ziduri stau aievea lângă mine. Vreau să rămân aici o viață și totuși, ca Arghezi, îmi vine să alerg afară și să strig că „este”. E-atâta liniște și totuși vreau să râd, să plâng de bucurie, să îmbrățișez…

Ca într-un vis, din spate, de la ușă, se-aude sunet de pași. Un grup de pelerini a intrat în casa lui Dumnezeu cu sfială, parcă pentru a nu deranja liniștea sfinților. „Dar ei sunt treji! Aici! Sunt lângă noi!” îmi vine să le spun, dar nu pot. Poate-aș părea obraznic. Poate că eu, netrebnicul, sunt ultimul care-a aflat așa o bucurie, iar ei vin doar s-o regăsească.

Ies, cu pași încrezători, în curtea mănăstirii. Părintele ce stă, cu pace, așezat pe bancă, mi se pare-a fi un sfânt. Vreau să-l cuprind în brațe și să-i mulțumesc. Nu știu de ce, însă vreau să-i mulțumesc… Dar nu-mi găsesc cuvinte, ci doar îi cer o binecuvântare, o sfântă binecuvântare! Părintele, încet, ca dintr-o lume unde măsura timpului e alta, mă-nseamnă cu Sfânta Cruce pe creștet și spune șoptit: „Domnul să te binecuvânteze!”. Pacea cea dulce a harului mi se revarsă iarăși în suflet, și mă îndepărtez grăbit, căci altfel, fără înconjur, l-aș întreba pe cel ce poate să-mi arate o astfel de putere de ce nu strigă-n gura mare, de ce nu mi-a vestit-o dinainte. Dar știu că aș părea ridicol, pentru că doar la mine e răspunsul: nu l-aș fi ascultat. Ieșind din micul coridor de sub clopotniță, de unde sfinții-ncărunțiți de veacuri îmi zâmbesc, pășesc, purtat parcă de-o adiere caldă de vânt, pe drumul străjuit de plopi și brazi răzleți. Și orice coleg pe care-l întâlnesc mi se pare-a fi cel mai bun om din lume, cel mai aproape, un frate. Mă-mbăt de bucuria de-a vedea atâția prieteni, atâția oameni pe care de ce oare i-oi fi judecat!?

Intrând în cameră, pășesc încet, căci toată lumea doarme, și mă îndrept spre geam. Pădurea se întinde cuvioasă-n jurul mănăstirii,  ca un ocean de foc ce se stinge departe, în văzduh. În ochi mă gâdilă o lacrimă fugară și nu pot să nu spun încet, înmărmurit: „O, Doamne, cât de minunată-i lumea Ta!”.

Arareori trăim astfel de clipe. Eu, cel puțin, de prea multă vreme le duc dorul. Acolo însă, în locul unde timpul dispare, unde pământul devine cer, în fața icoanei Maicii Domnului de la Neamț, le poți găsi. De multe ori vâltoarea lumii ne întunecă simțirea, și rațiunea cea tulburată de păcat ne alungă bruma de credință. În fața icoanei celei sfinte din bătrâna mănăstire însă, ca atunci, cu ani în urmă, toate gândurile cele negre se risipesc și bucuria nădejdii te învăluie. Vor fi, desigur, și alte locuri de binecuvântare, și alte icoane, și alte biserici pline de har, dar eu mă voi întoarce, atât cât voi putea, acolo, în locașul cel de pace al bisericii de la Neamț, de unde, însetat de Dumnezeu, pot oricând să beau apa curată a bucuriei sufletului.