Despre părintele Arsenie, ca duhovnic, se pot spune nenumărate lucruri. Cred că oricine a trecut prin chilia Părintelui poate da mărturie, înainte de toate, despre uşurarea de povară pe care o simţea după o întâlnire chiar şi de numai câteva minute cu Părintele. Sufletul parcă zbura!

Încerc să dau mărturie aici doar de trei lucruri: starea de prezenţă pe care el o cerea şi o dădea ca un canon fiecăruia, starea de mărturisitor al dreptei credinţe şi starea de receptivitate a durerilor aşezate în inima Părintelui faţă de toţi cei care au trecut prin chilia Cuvioşiei Sale.

"Dumnezeu nu iubeşte plângăcioşii", "Dumnezeu îi are în braţe doar pe luptători", spunea Părintele adesea celor care se apropiau de dânsul cu inima zdrobită. El îi îndemna ca pe lângă cruce să aibă şi sabia, ca pe lângă metanii să aibă şi curajul mărturisitor, căci mare este smerenia - ea te duce la Dumnezeu şi măsoară starea ta duhovnicească -, dar mare este şi curajul mărturisitor. Puterea smereniei, împreună cu puterea mărturisirii, îl îmbracă pe om în puterea Crucii, în puterea biruinţei şi a Învierii. Această stare de luptător Părintele o aşeza la inima fiecăruia pentru că, spunea el: "Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renăscut prin sângele Său şi Dumnezeu te mântuieşte în fiecare clipă. Fii, aşadar, luptător!".

Părintele dădea un canon celor care treceau prin faţa Cuvioşiei Sale, iar canonul acesta era: prezenţă în faţa lui Dumnezeu, pentru că El te-a creat; prezenţă în faţa aproapelui, pentru că eşti destinat să-l iubeşti şi să te rogi pentru el; prezenţă în faţa lumii, pentru că eşti chemat să porţi lumea întreagă în rugăciunile tale către Dumnezeu; prezenţă în faţa propriei tale conştiinţe, pentru că nu trebuie să fie niciodată adormită.

Dorea Părintele - şi cu voia Celui de Sus a reuşit - să fie viu în adevăratul sens al cuvântului, să alunge moartea din chipul lui şi din chipul celor care-şi plecau genunchii în faţa sa. "Dumnezeu, spunea marele duhovnic, mântuieşte doar pe cei vii, pe cei care pulsează de viaţă, pe cei care trăiesc cu adevărat în fiecare clipă, pe cei care dăruiesc viaţă celor din jurul lor".

Părintele Arsenie a manifestat receptivitate faţă de durerile oamenilor. Ne putem întreba: de ce atât de mulţi şi-au îndreptat atenţia spre chilia Părintelui de-a lungul celor 35 de ani: la Techirghiol sau cât a zăbovit în Mănăstirea "Dintr-un Lemn" din Vâlcea ori în celelalte mănăstiri din Moldova, din Oltenia, din Muntenia? De ce oare? Pentru că oamenii simţeau povara păcatelor, a necredinţei, a disperării pe umerii sufletelor lor. Veneau la chilia lui, aşezându-şi sufletele lor în mâinile Părintelui, iar el avea darul să-ţi ia sufletul, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le aducă înaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, mulţime de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi de parohie, demnitari, intelectuali, oameni cu stare sau simpli credincioşi, într-un convoi neîntrerupt, ca o cascadă care curgea valuri, valuri, s-au îndreptat spre chilia Părintelui ca să-şi uşureze sufletul. Părintele ştia un lucru: că trebuie să fie următor Apostolului Pavel, precum Apostolul însuşi a fost următor lui Hristos, Care a spus: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28).

Părintele Arsenie a fost un următor al lui Hristos. A luat asupra sa povara lumii, pentru că avea pecetea lui Hristos aşezată pe sufletul lui, pecete care - după mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog - înseamnă să preiei păcatele altora şi să le consideri ca fiind ale tale şi să plângi pentru ele ca şi cum ar fi propriile tale păcate, dându-ţi chiar sufletul pentru aproapele. Astfel dobândeşti pecetea lui Hristos în chipul tău.

Dumnezeu l-a chemat la sine pe Părintele Arsenie. Ne întrebăm astăzi: cum de a fost cu putinţă ca o floare atât de frumoasă să odrăslească pe pământul nostru? Cum s-a putut naşte şi creşte un bărbat atât de puternic? Doar mila lui Dumnezeu cunoaşte adâncul acestei taine. Noi ştim că a avut o familie binecuvântată. A avut cei şapte ani de acasă. L-a binecuvântat Dumnezeu să trăiască în strălucita perioadă interbelică, să-şi asume atunci responsabilităţi administrative în viaţa ţării. Prin suferinţă a fost trezit, prin cei 14 ani de închisoare: înainte de venirea comuniştilor la putere şi după aceasta. Şi apoi Dumnezeu - şi aici poate găsim frânturi de răspuns la întrebarea de ce a fost atât de mare acest bărbat - a rânduit ca, mergând la Slatina, să-l întâlnească pe Părintele Cleopa; mergând la Sihăstria, să-l întâlnească pe Părintele Petroniu Tănase; vieţuind la Antim, să cunoască bunătatea Părintelui Sofian; trăind la "Dintr-un Lemn", să-l cunoască pe marele întru simplitate şi întru sfinţenie, Părintele Teofil Bădoiu. A legat o prietenie mare cu Părintele Gavriil Stoica de la Zamfira. I-a cunoscut la Aiud pe Valeriu Gafencu, pe Ioan Ianolide, pe Mircea Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe Părintele Benedict Ghiuş, pe Părintele Iustin Pârvu şi pe alţii asemenea lor.

Dumnezeu l-a dăruit neamului românesc pentru a-l ajuta pe acesta să trăiască clipe de adevăr, căci unde este Adevărul - spunea Părintele în urmă cu trei ani - acolo este Biserica; şi Biserica este acolo unde este Adevărul.

Părintele a plecat la cer. Mulţi se întristează. El însă se bucură, căci s-a împlinit cuvântul pe care l-a rostit cu certitudine în inima sa: "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule" (Psalm 41, 1). Aproape o sută de ani a aşteptat clipa aceasta, şi anume să intre în cămara de nuntă, în lumina cea neînserată, să şadă la masa Cinei celei de Taină. Şi aceasta nu doar pentru două ore, ci pentru veşnicie.

Acum, în zările Împărăţiei îi are alături: pe Patriarhul Justinian, care i-a fost ocrotitor, pe Patriarhul Teoctist, care a fost ajutat în clipe de cumpănă prin rugăciunea, sfatul şi binecuvântarea Părintelui; pe marele mitropolit Bartolomeu, cel care i-a fost foarte mulţi ani fiu duhovnicesc, plecat ca un înaintemergător; pe Părintele Petroniu Tănase, un alt înainte mergător. Spunea un Părinte de la Muntele Athos: "bătrânii cheamă bătrânii în Împărăţia Cerurilor".

Nouă nu ne mai rămâne decât să rostim o rugăciune: "Îţi mulţumim, Doamne, că ni l-ai dăruit atâta vreme! Ai milă de noi, Doamne, şi de astăzi înainte cu harul şi cu iubirea Ta de oameni! Amin!

† Veşnică să-i fie pomenirea!

Cuvânt rostit de Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la slujba de înmormântare a Părintelui Arhim. Arsenie Papacioc, Mănăstirea Techirghiol, 21 iulie 2011.