Așezat aici , de Dumnezeu Drăguțu“, “pe o gură de rai“ de la Facerea lumii, românul trăiește între mari imperii- între Răsărit și Apus- de veacuri. Amestecul celor două lumi este vizibil în toate. O duplicitate aproape oficializată, cunoscută de toată lumea, înclină periodic balanța între cele două lumi. Iar cele două lumi au trecut și trec peste el cu interesele, armatele, credințele , combustibilii, tehnologia, politica, cultura lor, luându-și fiecare vama de consistență. Cu o picătură de ici și una de colo, românul trăiește pendulând între cele două lumi. Până și sărbătorile religioase repetă același tipic: ortodoxie trăită autentic ca în est, pe stil nou ca în vest. Dacă popoarele latine sunt catolice, iar cele slave sunt ortodoxe, românii sunt singurul popor latin-ortodox din lume. Mărfuri chinezești, rusești, turcești, arăbești, umplu bazarele și piețele ca în Orient, iar cele franțuzești sau englezești umplă supermarket-urile și mall-urile. Lemnul, aurul, petrolul, sarea, confecțiile noastre se împart în patru zări, forța de muncă o ia spre vest să caute de lucru pe la alții, ca să se întoarcă acasă, și el , românul , să fie „cel mai“. S-au umplut satele de cele mai frumoase vile, de pe țărm de mare la piscuri de munte. Sufletul și dorurile lui, intraductibile și neînțelese de alții rămân aici, acasă. Aici se întoarce pentru veșnicie, căci doar aici: „ La nunta mea a căzut o stea/Am avut nuntași brazi și păltinași/Preoți munții mari /Păsărele mii și stele făclii...“
Așa a plans (și plânge ) Miorița, într-o limbă frumoasă și dulce ca un fagure de miere, la căpătâiul strămoșilor lui. “Cu sufletul în est și cu trupul în vest“, cum spunea deunăzi, părintele Mihai, un cunoscut duhovnic de la poale de Ceahlău. Chiar și vremea e împărțită în două: crivățul siberian zgribulește și îngheață Moldova , iar climatul blând al apusului influiențează interiorul arcului carpatic.
Unică, frumoasă, bogată, cu spiritualitate puternică (suntem în fapt “ Bizanțul după Bizanț“ al marelui Iorga), cu oameni blânzi, înțelepți, ospitalieri, Țara dintre imperii ar putea accede –dacă ar fi lăsată în pace de istorie- spre un loc spre un loc în fruntea națiunilor lumii. Oricum, românul va străbate istoria, are în sânge înveșnicirea. Cel mai sărac țăran, din cea mai săracă țară din U.E. , mănâncă mai sănătos și mai “bio“, decât cel mai bogat om din cea mai bogată țară din U.E. . El se hrănește nu cu dolarul zilnic calculate de F.M.I. , ci cu hrană naturală 100% (ceapă, slană și mămăligă rece din bătătură- stropite cu un „cui“ de palincă îndulcită cu miere) și nu va dispărea, cum n-a dispărut nici sub romani, turci, hazburgi sau sub ruși. Românul se consideră- și e sigur de asta- că e cel mai deștept din lume. Și înțelegător în același timp: în țara lui nu proști sunt prea mulți, doar că sunt prea sus. Privind peste țară nici folclorul nu a stat cu mâna în sân, iar baladele au curs gârlă: „Foicica bobului, parcă-i țara nimănui/Nici nu-i dreaptă, nici s-apleacă/Nici plutește, nici se-neacă...“
Românul este (sau pare) fericit chiar cu burta goală, atunci când doinește lângă necazurile lui, din frunza codrului, din fluierii sălciilor plângătoare, din solzii peștilor. Din doinele și suferințele lui care i-au șlefuit sufletul, a dat lumii pe Brâncuși, Palade , Eminescu, Coandă, Eliade, Cioran, Enescu, Brâncoveanu și mulți, mulți alții.
Un înalt funcționar european, Jonathan Scheele, spunea cu surprindere: „ România e o țară pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin“. Dar , o lume ca un fir roșu al perenițății în istorie, ar putea fi înțeleasă sau distrusă de o decizie luată de la mii de kilometri? Comuniunea cu natura, relația românului cu Dumnezeu, cu regnul vegetal și animal, cu transcedentul, atât de contestate în prezent, nu pot fi înțelese cu adevărat de exponeții unei culturi etiliste, globalizate, secularizate. În boțul de mămăligă cu brânză mioritică se ascunde oare taina tinereții fără bătrâneții și a vieții fără de moarte? S-ar putea. Cu siguranță însă, deasupra tuturora- deci și deasupra istoriei - este Dumnezeu! Românul crede și simte asta pretutindeni: în marile sărbători creștine, în aer, în vânt, în ceea ce se vede si ceea ce nu se vede, dar îl încojoară tainic. Și , pentru că suntem într-o țară de poveste, s-ar putea ca odată ca niciodată, niște guvernanți onești și cu suflet românesc , să nu mai tragă sfori ci să profite de poziție și să ne propulseze spre vârful ierarhiei mondiale. Românul, privind peste umărul istoriei, când grav când cu umor, știe că , în vremurile astea ce năvălesc absurd peste el, vremea va trece „cu momele și cu amăgele“, iar el va ieși învingător. Nu degeaba scria Mircea Vulcănescu :“ Dacă printr-o calamitate, poporul român ar dispărea și ar veni alții pe acest pământ, s-ar transforma tot în poporul român!“ Cine are urechi de auzit, să audă!