Nu. Nu vă grăbiți să spuneți că vine de la Nazaret. Aș vrea să înțelegem că e mult mai mult decât atât. E o Cale. Calea îndreptării și răscumpărării unui neam. Calea reașezării în alegerea lui Dumnezeu a omenirii. Mereu am privit Nașterea Mântuitorului drept un oftat de ușurare a întregului neam omenesc, de la Adam la contemporanii drepți ai Domnului Hristos. Pentru că nu pot să-i gândesc în afara dreptății lui Dumnezeu nici pe Iosif și nici pe Ioachim și Ana, nici pe Zaharia și Elisabeta și nici pe Ioan ce se va chema Botezătorul. Nici pe Ana, văduva lui Fanuel și nici pe Simeon, dreptul care ne dăruiește tocmai imnul izbăvirii firii umane din robia neiertării.

E un drum întortocheat și greu. Multă vreme m-am tot gândit – și sunt convins că nu sunt singurul, încă mai am în inimă predica Mitropolitului Antonie Plămădeală, un distins căutător de răspunsuri – de ce Nașterea Domnului este prezentată într-un „stufăriș” de nașteri în cele două genealogii de care dispunem. Evanghelia de la Matei, precisă și simbolică deopotrivă, m-a instigat mereu la o investigare mai atentă. Multe din numele acelea nouă nu ne mai spun nimic. Insistența Apostolului nu pare să fie pentru a ne lămuri nouă o „hartă” a națiunii lui Israel. Sunt regi buni și deloc de pomenit, femei sfinte și mai puțin sfinte, personaje pe care le-ai invita la un prânz pe cinste dar și unele pe care nu le-ai vrea ca prezența în viața ta. Totul se mișcă în jurul lui David, nici el figură luminoasă prin asumare cât prin pocăință. El rămâne regele care oferă lui Hristos identitatea mesianică din punctul de vedere al tradiției lui Israel. Dar mai presus de orice este cel mai complex profet al Venirii în trup a Mântuitorului. Vom parcurge, începând poate chiar de mâine, o serie de profeții mesianice care sunt cuprinse în textul psalmilor care ne creionează în amănunt chipul mesianic al Domnului Iisus Hristos. Amestecul acesta de oameni ne dovedește, o dată în plus, că Hristos este Hristos împlinind voia Tatălui ceresc, nu completând o spiță de neam aleasă prin autoreferință. Că El Este pentru că Tatăl Este Cel ce Este.

Adunarea aceasta de nume mă duce, însă, cu gândul la ceva mai simplu. La cât de mare este capacitatea de cuprindere în iubire prin care Hristos Domnul, prin întrupare, ni se propune ca Frate prin care ne înrudim cu istoria care vine din Rai. E ceea ce remarca Mitropolitul Antonie când spunea că genealogia Mântuitorului se deschide prin El către noi. Ca o taină a încuviințării iertării drept fundament comun al creșterii duhovnicești.

De aceea, cred că drumul spre Betleem începe din pragul celei mai nedorite alungări. Alungarea din Rai. Pentru a înțelege tainica metaforă a acestui adevăr, îngăduiți-mi să vă aduc aminte că în Basarabia, de veacuri, circulă o descriere populară a alungării din Rai în care Arhanghelul pus de Dumnezeu să păzească intrarea în Grădina Edenului – ce se va păstra numai ca ieșire până la Învierea Domnului Hristos – se milostivește de Adam și Eva dându-le în păstrare două semințe: una de busuioc și o alta de măr. De unde ideea că mireasma aceea poartă cu sine amintirea, nostalgia Raiului. Nu știm, desigur, dacă pentru alții e la fel, dar pentru ceea ce numim a fi spiritualitatea postirii în Biserica noastră, putem spune că ea este marcată de nostalgia acesta a Așteptării. Un drum al oftatelor neputincioase? Nicidecum. Ci unul al încurajării, știind că Hristos se naște. Unul al credinței, știind bine că niciodată nu suntem lăsați singuri în postire ci El, Domnul Însuși, este Cel care ne însoțește.

Îmi place să cred că suntem asemenea unor maratoniști care, uneori, obosesc de alergare. Iar cu noi aleargă, încurajându-ne și susținându-ne, Însuși Hristos care este și „cununa alergării” noastre. Nu-i lucru pușin să alergi după regulile alergării pe Calea pe care El a desăvârșit-o. Priviți atent la tainica Sa iubire, prin care ne schimbă oboseala în tihnă și mulțumirea de sine în smerenie roditoare. Suntem pe Cale. Sporește-ne, Doamne, Bucuria!