M-am întrebat mereu de ce la început de post al Nașterii Domnului s-a așezat, în timp, tocmai pilda aceasta, a Samarineanului milostiv. Oricât am simplifica răspunsul, nu e simplu deloc. În primul rând, știți asta deja după trecerea prin textul Evangheliei zilei (Luca 10, 25-37), el corespunde unui răspuns. Hristos-Dumnezeu Cel Întrupat este întrebat de un studios într-ale Legii ce are de făcut să moștenească viața cea de veci. Nici mai mult, nici mai puțin, el vede Împrăția ca un spațiu, ca un avut care se moștenește, ca un drept care coincide cu dreptul celui născut din neamul lui Israel. Hristos pare de acord, dar îndreaptă ideea de moștenire și... îl pune la muncă. Îi cere să-l vadă pe aproapele său. 

Ne zice, cumplit de actual, că nu părerea noastră despre drepturile noastre ne aduce dinaintea Împărăției cerurilor, ci împreună-lucrarea cu Dumnezeu la ajutorarea aproapelui. Care pare greu definibil. Nu doar atunci. Ci și acum. Când ne încăpățânăm să ne socotim unici moștenitori ai unei Împărății despre Care Domnul Hristos ne spune clar că nu este nici a moraliștilor, și nici a idolatrilor legați de ritualisme moștenite. De unde și imaginea preot-levit care reacționează corect la căderea aproapelui, din punct de vedere al funcționarismului religios, dar căruia îi propune alternativa: reacția omului din Samaria. Cel liber de „contract” cu templul, dar profund uman, atins de grija pentru aproapele. 

Postul are în el temeiul trezirii la realitatea iubirii aproapelui. Nu poți alerga spre Betleem fără să înțelegi lecția dintâi a Întrupării: iubirea omului de către Dumnezeu. Ce ne spune Domnul Hristos în pildă și persistă drept adevăr în istorie este că grija reală nu înseamnă doar a-l scoate pe om din necaz, ci a-l îngriji, a-l cuprinde în atenția ta până se regenerează în viața sa siguranța zilei de mâine – cel puțin din punct de vedere uman. Samarineanul ne cheamă. Cel tâlhărit ne reprezintă. Deseori ne apropiem de modelul samarineanului dar, de cele mai multe ori, ne cotropește durerea celui căzut între tâlhari. Drama noastră e agonia noastră. În prea multe din alegerile noastre, greșind, rămânem atârnați între viață și moarte. Ce facem ca să rămânem vii? Mila lui Dumnezeu, un Dumnezeu liber să dăruiască mila Sa oricui are nevoie de ea și care, vă asigur, nu ține cont de scrupulele ieftinirii iubirii în interese de auto-admirație. Hristos ne cere să nu cădem în narcisism confesional și în motivări absurde ale fanatismului. De fapt, prima virtute a postirii ce se naște în viața omului căutător de viață în Hristos este echilibrul. Ca un dar de libertate deplin ancorată în adevăr, dar și în nevoia realității cotidiene. Anume trimiși să fim ceea ce suntem: frați ai celor ce au nevoie de mila lui Dumnezeu. 

În drumul nostru spre Betleem ne-am pornit urcușul cu răbdare. Fără grabă. Bornele mersului nostru spre întâmpinarea Pruncului sunt cuvintele vii ale Scripturii. Ajungem la El ghidați de El. Într-un remarcabil exercițiu de iubire milostivă. Îndemnul ultim al Evangheliei de astăzi a fost să facem asemeni samarineanului. Îndrăznesc să spun că e un apel la bun simț. La evitarea judecării situației în care se află omul căzut. Mort ori viu, el are nevoie de noi pentru ca Domnul să poată lucra în viața lui. E paradoxul dintâi al Întrupării Domnului Hristos. Nu cuvinte, ci gesturi. Nu judecăți morale, ci morală dinamizată în fapte. A mai trecut o zi de postire. Duminica. Unii întreabă de ce e musai să postim și duminica. Răspunsul e simplu. O spune atât de minunat Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria. Nu putem construi un pod al postirii fără ca fiecare picior al podului să nu fie verificat în rezistență. 

A fost seară și a fost dimineață. Mâine este ziua a 4-a! Cale plină de Har spre Betleem!