Vrem, nu vrem, atunci când vorbim despre Drumul spre Betleem, ne întâlnim pe cale cu Magii. Pentru că ei vorbesc despre urmarea unei stele, urmarea unei dâre de lumină care-i poartă la Betleem. Dar lor le dedicăm, cuminți, pagini mai ample. De astă dată vreau să încercăm să ne reamintim cum, la început, după ce a făcut cerul și pământul, Dumnezeu a zis „Să fie lumină!” și a fost lumină. Căci, fără lumină, pământul era netocmit și gol, iar întunericul era deasupra adâncului. Doar „purtarea” pe deasupra apelor a lui Dumnezeu părea că e viață. Nu întâmplător, ritualul Crăciunului, așa cum îl vedeau Părinții Bisericii și nu numai ei, se leagă de Creație. De legătura aceasta fundamentală a Nașterii Mântuitorului cu Lumina care alungă întunericul. 

Astăzi aprindem, aproape fără nici o emoție, lumina. Ori ne bucurăm de ipostazele luminii în fotografii și pictură, în filme ori pur și simplu în reflecțiile ei în lumea ce o locuim. Puțini, foarte, mai reușim să vedem darul dintâi al luminii. Ordonarea materiei – ar spune experții – și umplerea ei de dinamică. Nu poți mișca întunericul așa cum, fără lumină, orice schimbare de decor e inutilă. Aici e fundamentul rugăciunii în postire. În luminarea dinspre inima omului a legilor și cuvintelor prin care Dumnezeu ne crește sufletul pentru Întâlnirea cu El. 

Suntem în Postul Crăciunului. În efortul de redobândire a luminii duhovnicești prin care putem îngădui lumii să se oglindească în om. Căderea omului a rănit și lumea din care făcea parte și peste care fusese așezat drept rege. Când cade regele, coroana sa frământă praful drumului. Adam este un rege fugărit din Curtea de preț a celei dintâi locuințe: Raiul. Care era așezat, geografic, spre Răsăritul Țării în care Hristos se naște. Orientul dinspre care vin Magii purtați de o dâră de lumină. 

E raza care poartă spre Betleem un grup de oameni cu preocupări cerești. Înțelepți și conștiincioși. Care răspund unei chemări. Revenim împreună asupra poveștii lor. Dar acum, la primii pași ai postirii, învățăm împreună cu ei că oricât de departe ne-am trăi viețile de locul către care suntem chemați, e nevoie de efortul voinței și cultura fidelității pentru a nu ne abate din drum. Pe orice cale ne apropiem de Hristos e lumină. Nu toți mergem în același ritm și cu aceleași mijloace, dar sigur mergem spre același țel. Lumina lui Hristos. Care luminează tuturor. 

E Marțea din umbra Duminicii Samarineanului. A doua zi din săptămâna care ne pregătește de întâlnirea cu un bogat ce-și uită de suflet și caută lărgirea hambarelor (Luca 12, 16-22). În care învățăm că „viața este mai mult decât hrana, și trupul, mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12, 23). Provocarea acestei săptămâni este să înțelegem că nu putem fi pe cale spre Betleem fără să urmăm lumina. Fără a ieși din netocmirea noastră duhovnicească și fără a ne umple gesturile de conținutul credinței luminoase. Părintele Arsenie spunea că orice creștin încrâncenat și încruntat este un creștin cu „farurile stinse”. Fără posibilitatea de a merge, așadar, corect înainte, dar și fără puterea de a ajuta pe alții să trăiască bucuria luminii care plinește împlinirea postirii. Pentru aceea, postul este făcut la lumină, se mărturisește și se bucură de lumină. Nu facem din el spectacol și tot el ne oprește să mâncăm pe ascuns. Pentru că lumina postirii vine din echilibru. Pe calea spre Betleem, întreg neamul lui Israel a așteptat Lumina. Pentru aceea postim bucurându-ne de Lumina care, Întrupată, ne-a scos din întunericul și spaima morții! 

Să postiți cu rugăciune și rost în făptuire. A posti înseamnă a te bucura de Lumina către care te cheamă să vezi, Pruncul. Fiți, dar, bucurie celorlalți!