La 13 noiembrie 2012 s-au împlinit 40 de ani de când stăreţeşte la Mănăstirea Sihăstria părintele Victorin Oanele.

El nu are nevoie de cuvinte laudative. Nu-i sunt de folos! Dar nici nu putem trece sub tăcere mulţimea realizărilor şi a trudei depuse în această lungă şi dificilă perioadă de timp.

Trebuie să amintim că jumătate din aceşti 40 de ani s-au consumat în timpul regimului comunist, iar altă jumătate în vremuri tulburi, ce-i drept într-o atmosferă de mai multă libertate şi deschidere faţă de Biserică.

M-am considerat întotdeauna legat sufleteşte de Mănăstirea Sihăstria, unde mi-am petrecut vacanţele în tinereţe şi apoi multe ceasuri şi zile de linişte. Participând la slujbe şi evenimente deosebite, ca şi la activităţile specifice exarhatului, în vremea ostenelilor mele din capitala Moldovei, am observat, în decursul anilor, aspecte care m-au impresionat în mod deplin. A trebuit să constat, fără vorbe mari, că cei de acolo mă considerau de-al lor, iar eu am devenit un iubitor al locurilor şi al oamenilor, de la care am învăţat permanent şi încă mai sunt multe de învăţat...

Fratele Vasile Oanele, născut în ţara Vrâncioaiei la 1 februarie 1931, a crescut într-unul din cele mai frumoase plaiuri româneşti. Cu ani în urmă am poposit în satul lui natal, împreună cu arhimandriţii Clement Haralam şi Vitalie Danciu, cunoscând-o pe mătuşa Safta, mama stareţului, care se apropia de vârsta centenară. Din locul acela cu frumuseţi paradisiace, fratele Vasile a plecat în Munţii Neamţului, urmând peste veacuri itinerarul Cuvioasei Teodora de la Sihla. După scurte popasuri la schiturile Tarniţa şi Tarcău, fratele Vasile Oanele a bătut la poarta Sihăstriei în ziua de 3 mai 1952. Printre monahii începutului de care-şi aminteşte se numără Nechifor Dorobanţu şi Daniil Sandu Tudor, cel din urmă fiindu-i naş de călugărie la 18 octombrie 1953, când stareţ al Sihăstriei era protosinghelul Ioil Gheorghiu, un monah bun, rugător şi milostiv.

În timpul vizitei în Mitropolia Moldovei şi Sucevei a patriarhului Chiril al Bulgariei, monahul Victorin a fost hirotonit de acesta ierodiacon la Mănăstirea Neamţ, în ziua de 18 octombrie 1954. A trecut prin numeroase ascultări monahale: arhondar, magazioner, bucătar, ghid, secretar, profesor la Şcoala monahală, remarcându-se însă vreme îndelungată ca un atent şi competent econom al mănăstirii. Priceput, harnic, aspru şi uneori neînduplecat, era prezent de dimineaţă până seara, chiar şi noaptea dacă era nevoie, trudind cu ceilalţi vieţuitori pentru treburile Martei, adică cele administrative, hulite adeseori în anumite medii, dar atât de trebuincioase mersului firesc al vieţii. A cunoscut perioada grea a Decretului comunist 410/1959, când Sihăstria a rămas aproape pustie. După decret, acolo s-a înfiinţat un azil care a adăpostit aproape 130 de călugări bătrâni, îngrijiţi cu atenţie şi spirit altruist de o mână de părinţi, obligaţi de regimul comunist să renunţe o vreme chiar la uniformele monahale, dar mai departe păstrători întru toate ai duhului filocalic.

La 13 noiembrie 1972, părintele Victorin Oanele (hirotonit ieromonah la 29 august 1971 la hramul Mănăstirii Secu de către episcopul-vicar de la Iaşi, Irineu Crăciunaş Suceveanul) a fost numit de către mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei stareţ al Mănăstirii Sihăstria, succedându-l pe protosinghelul Longhin Pop.

Era chinovia făgăduinţelor şi ostenelilor tinereţilor sale, marea şi adevărata iubire a vieţii lui.

Sihăstria a avut stareţi sfinţi, evlavioşi, celebri. Nimeni însă nu a atins o asemenea perioadă (40 de ani) şi nu a realizat din punct de vedere administrativ atât de mult precum arhimandritul Victorin Oanele.

Dumnezeu a rânduit ca exarhul acelor vremi de la Iaşi, arhimandritul Adrian Hriţcu, să facă instalarea noului stareţ tocmai în ziua pomenirii slăvitului ierarh Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. Porunca venea direct de la mitropolitul Iustin Moisescu, care n-a fost de acord cu amânarea instalării: "Du-te la Sihăstria şi-l instalează pe băiatul acela chiar mâine…". Exarhul a împlinit pentru ieromonahul Victorin fără întârziere decizia mitropolitană.

Vremurile erau vitrege. Biserica n-avea libertate, mănăstirile erau atent urmărite şi diferite persoane se arătau adeseori pe la colţuri. Anii semănau, cumva, cu vremea persecuţiilor. Diferenţa consta în afişarea libertăţii care, în realitate, era grav îngrădită.

Noul stareţ al Sihăstriei nu s-a încurcat în mrejile vremurilor. A ţinut capul sus, avea uşa deschisă tuturor; celor mari şi celor mici, deopotrivă. Nu a dat somn ochilor săi şi nici genelor dormitare. A fost în anii încercărilor un străjer vigilent, un luptător, stăpân peste casa lui care se numea Sihăstria. Celor mari care erau potrivnici şi neînduplecaţi, părintele Victorin le schimba inima cu bunătatea amfitrionului mărinimos, care lăsa cepul butoiului să curgă în voie şi scotea întotdeauna pe masă plăcinte calde, pe care mulţi dintre oaspeţii lui nu le meritau de fapt. Se făcea tuturor toate, căutând să-i câştige măcar pe unii. În momentele când frunţile se descreţeau şi inimile se deschideau, stareţul punea înainte câte o cerere adresată mai-marilor zilei. Rareori prindea câte o aprobare pentru mănăstirea inimii sale. Atunci muncea cu zel, temându-se ca nu cumva aprobarea să fie preschimbată în interdicţie.

În timpul celei mai îndelungate şi prospere stăreţii din istoria de aproape patru veacuri a Sihăstriei, mai îndelungată cu aproape zece ani decât a protosinghelului Ioanichie Moroi, care deţinea până acum recordul longevităţii, arhimandritul Victorin Oanele are privilegiul de a fi avut în obştea sa monahi cuvioşi şi chiar sfinţi, de talia ieroschimonahului Paisie Olaru, a arhimandriţilor Cleopa Ilie, Partenie Buşcu, Damaschin Barbacaru, Ioanichie Bălan, a protosinghelilor Casian (schimonahul Onufrie) Frunză, Ioil Gheorghiu, Veniamin Barbacaru, Clement Hotnog, Varsanufie Lipan, Calinic Lupu, Ambrozie Dogaru, dar şi alţii mai tineri sau mai vârstnici, modele de autentică trăire monahală.

O binecuvântare rară sau poate unică. Lupta duhovnicească era dusă de ei. Pe cealaltă parte, mâna de fier a stareţului şi osârdia lui pentru ordine, ascultări şi înflorirea mănăstirii rămân, de asemenea, fără egal.

Împletind ca într-o aleasă cunună îndatoririle şi purtând cu bucurie crucea unor grele ascultări, aceşti părinţi au făcut din Sihăstria, în timpul stăreţiei arhimandritului Victorin Oanele, una dintre cele mai cunoscute mănăstiri româneşti şi mult apreciată în mediile ortodoxe şi creştine din întreaga lume.

Părintele Victorin Oanele a învăţat de la marii călugări ai mănăstirii arta smereniei, iubind discret, fără ostentaţie, rugăciunea. Când multiplele ascultări nu-i îngăduiau prezenţa fizică la slujbele liturgice, absenţa era suplinită de rugăciunea tainică a minţii şi de părerea de rău că nu se putea alătura fraţilor rugători din biserică.

Asculta cuviincios la consiliile mănăstireşti sfaturile cunoscuţilor duhovnici - între ei, părinţii Paisie şi Cleopa, pe care i-a iubit îndeosebi - şi recunoştea înaintea lor, cu sinceritate de copil, neputinţele pe care le purta, ca orice muritor, în propria-i desagă.

Unul dintre călugării bătrâni ai Sihăstriei îmi povestea ce însemna de fapt ascultarea într-un anumit loc, cum ar fi grădina sau gospodăria obştii. Era ordine desăvârşită. Straturile, grămezile cu lemne, stâna şi grajdurile, căpiţele cu fân şi toate celelalte erau parcă pregătite pentru filmări speciale. De unde moştenise stareţul această dragoste pentru frumos, pentru lucrul bine făcut, pentru casa lui Dumnezeu? Poate din casa părinţilor săi, aflată în satul Poiana din ţinutul Vrancei, mama lui trăind un veac şi ducându-se la Ceruri cu dezlegare arhierească şi cântare cuviincioasă de îngropăciune.

Râvna stareţului Victorin şi adevărata "revoluţie" făcută la Sihăstria n-au fost privite cu ochi buni. Cei mai mulţi cunoşteau planurile lui. La un moment dat, la Sihla au început lucrările îndrăzneţe (pentru vremea aceea) ale unei case noi, încăpătoare şi foarte trebuincioase în locul respectiv. Ce a urmat se ştie, părintele Victorin a cunoscut umilinţa exilului, fiind înlocuit în anul 1983 şi trimis "de canon" la Mănăstirea Râşca. Acolo l-am cunoscut şi am făcut împreună (eu la strană) câteva Liturghii. A slujit la Râşca 40 de zile, în mare smerenie şi nădejde în ajutorul Celui Preaînalt. La Sihăstria, o parte a obştii îl aştepta acasă, iar părintele Paisie se ruga stăruitor pentru această întoarcere. Avva Cleopa a afirmat atunci că va fi dărâmarea mănăstirii, dacă nu revine Victorin. Nu după mult timp s-a reîntors. Avea inima mâhnită, nu doar de încercările prin care trecuse, cât mai ales de atitudinea unor oameni. S-a pus din nou pe treabă. Până la revoluţie a consolidat şi a înfrumuseţat biserica cea mare, schimbându-i acoperişul şi înnoindu-i pictura. A mărit clopotniţa şi a turnat un clopot de trei tone, făcut să vuiască munţii la vreme de priveghere şi sărbătoare. După 1990 a lucrat fără astâmpăr, înfăptuind la Sihăstria un adevărat miracol, îmbrăcat în zidiri noi de biserici ("Sf. Teodora de la Sihla" - ca şi o catedrală, "Sf. Ioan" de la cimitir, "Sf. Mina", "Sf. Daniil Sihastrul", "Sf. Cruce" de la Poiana lui Ioan, "Sf. Teodora - Codrii Paşcanilor", un paraclis la Schitul "Sf. Mina"), case mănăstireşti, trapeze, chilii şi nenumărate acareturi, punându-şi sufletul pentru toate şi cercetând în fiecare zi teritoriul mănăstirii aşezat pe vetre pustniceşti cu istorie, care înseamnă aproape patru veacuri de rugă, nevoinţă şi dăruire pentru Hristos şi semeni.

Arhimandritul Victorin a avut şi alte realizări peste care şi-a pus amprenta. În fiecare zi, zeci sau, uneori, peste o sută de persoane au lucrat la zidirea din nou a Sihăstriei. Cu eforturi aproape supraomeneşti, cu chibzuinţă şi mai ales cu darul lui Dumnezeu, mănăstirea a îmbrăcat haină prea împodobită, devenind cunoscută în toată lumea ortodoxă.

Părintele Victorin s-a învrednicit să tundă în monahism peste 200 de novici, unul dintre novici devenind al VI-lea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, iar altul, Episcop-vicar în Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale.

A întâmpinat la Sihăstria patriarhi şi mitropoliţi din toată cuprinderea ortodoxă, a fost gazdă pentru regi, prinţi, prim-miniştri şi înalţi demnitari. Mănăstirea Sihăstria a fost vizitată în timpul stăreţiei arhimandritului Victorin Oanele de numeroşi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori şi de mari ierarhi ai lumii ortodoxe, unii dintre ei invitaţi special în timpul arhipăstoririi la Iaşi a Mitropolitului Daniel Ciobotea.

Astfel, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă şi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Partenie al Alexandriei, Pavle al Serbiei, Hrisostom al Ciprului, Hristodulos, fericitul Arhiepiscop al Atenei, Sava al Varşoviei, Ioan al Kareliei, Ieronim al Atenei (ca Mitropolit al Tivei şi Livadiei), Teoctist şi Daniel ai Bisericii Ortodoxe Române şi mulţi alţii au înălţat rugăciuni fierbinţi în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, în care, la jumătatea veacului al XVII-lea, şapte sihaştri de la Mănăstirea Neamţ au întemeiat Sihăstria lui Atanasie, cum se numea atunci. A aşezat la masă în duminici şi sărbători 500-600 de oameni şi a pus în traista nevoiaşilor mai multe măsuri de făină, un boţ de brânză şi câţiva arginţi. A organizat hramuri măreţe, cu arhierei şi slujitori aleşi, i-a primit pe toţi cu bucuria monahului statornic şi a părintelui binevoitor. În câteva rânduri a călătorit şi el în străinătăţuri, făcându-se pelerin pe urmele paşilor Domnului la Ierusalim şi-n Ţara Sfântă ori pe calea sfinţilor la Athos, în Elada, Italia şi-n alte locuri cunoscute. A cules de peste tot nectarul realizărilor, a apreciat şi a adus ce este bun acasă la el, învăţând din experienţa altora şi dorind să-i înveţe pe ucenicii ascultători taina monahismului de la cumpănă de milenii.

Arhimandritul Victorin Oanele este şi un om al pravilei şi rugăciunii. Participarea lui la slujbele comunitare este una deplină, în duh filocalic, cu lacrimile părerii de rău pentru imposibilitatea prezenţei permanente în tinda bisericii. Liturghia o săvârşeşte în duhul evlaviei călugărilor sihăstreni, fără mişcări liturgice exacte, dar cu dorul sfânt al împărtăşirii din Izvorul cel fără de moarte.

Părintele Victorin a învăţat multe de la părinţii duhovniceşti pe lângă care a vieţuit. Avva Paisie Olaru i-a fost mai mult decât un părinte. Bătrânul îi înţelegea felul de-a fi şi dorinţa lui de-a spori frumuseţea vechii sihăstrii. S-a creat între ei o filiaţie duhovnicească şi o iubire care merge dincolo de mormânt. Aşa putem înţelege aşezarea mormântului său la picioarele marelui nevoitor.

A devenit de ceva ani cel mai longeviv stareţ al locului, dar în acelaşi timp, cu cele mai bogate realizări în spaţiul mănăstirii, cu împliniri care uimesc pe oricine şi care-l aşază, fără tăgadă, în istoria monahismului românesc şi a Bisericii noastre.

Dacă-l va întreba cineva de anii stăreţiei, de încercările şi bucuriile acestor ani, părintele Victorin va răspunde că n-a făcut nimic bun, că a pierdut timpul, că abia de-acum va încerca să-şi schimbe felul de-a fi.

Împlinirea celor 40 de ani de jertfelnică slujire a Mănăstirii Sihăstria este aşadar o sărbătoare. Părintelui Victorin i se datorează multe. Într-o zi, istoria mănăstirii va consemna cu de-amănuntul perioada aceasta de care vorbim. Numele chinoviei este acum amintit în mediile ortodoxe internaţionale şi nu numai. La fel numele şi faptele stareţului Victorin. Ucenic credincios al părinţilor de pioasă amintire, încercat în lupta războiului duhovnicesc, arhimandritul Victorin se acoperă cu haina smereniei. Atât de mult a lucrat, încât nu mai poate cuprinde cu piciorul teritoriul, spaţiul respectiv al mănăstirii. Îl cuprinde însă cu sufletul, interesându-se până la amănunt de toate, cu prospeţimea unui veşnic îndrăgostit de mănăstirea lui.

Dincolo de vorba aspră pe care o păstrează vrânceanul sihăstrit, se ascunde o puternică iubire pentru monahii din preajmă şi mai ales pentru Mănăstirea Sihăstria. Fiecare cărămidă ori lespede de piatră şi absolut toate lucrările înălţate într-o perioadă de aproape 60 de ani înseamnă de fapt totala dăruire şi slujire a stareţului arhimandrit Victorin Oanele, octogenarul care şi-a păstrat, în ciuda anilor care au trecut, o exemplară tinereţe.

(Arhim. Timotei Aioanei, în Ziarul Lumina, 2012, când părintele Victorin Oanele a împlinit 40 de ani de când stăreţea la Mănăstirea Sihăstria)