Fiu al Ţării de Sus a Moldovei, moştenind dragostea de glie din părinţi — truditori la coarnele plugului — şi încrederea nestrămutată în credinţa şi legea străbună, hărăzit — prin monahismul la vârstă fragedă — slujirii integrale a acestora, cel care a fost Prefericitul Teoctist — fost mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României a lăsat posterităţii un impresionant bilanţ al înfăptuirilor, care-l adaugă întâistătătorilor din veac ai Bisericii noastre — un Iacov Putneanu, un Dosoftei sau Iosif Naniescu — deopotrivă slujitori ai altarului, dar şi ai culturii neamului lor.

Ca mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României, Preafericitul Teoctist a înţeles într-o perioadă când timpul şi-a ieşit din matca lui firească, evoluând frecvent sub zodia nedreaptă a haosului organizat, să menţină o anumită ordine în Biserică şi să ferească de distrugere bogata zestre, valorile moral-religioase, concomitent istorice şi artistice ale ctitoriilor voievozilor de demult; o acţiune căreia i s-a dăruit permanent şi tenace, făcând tot ce atunci se putea face uneori şi imposibilul. Dacă am face un inventar al tuturor edificiilor religioase — restaurate sau ridicate din temelii în timpul păstoririi sale, dacă s-ar putea evalua tipăriturile ieşite de sub teascurile tipografiilor religioase de la Mănăstirea Neamţului sau de la Bucureşti, sprijinul pe care l-a dat învăţământului teologic de toate gradele într-o perioadă când acesta era premeditat limitat şi privit cu o neascunsă ostilitate — atunci, ostenelile îndelungate ale Preafericirii Sale şi-ar recăpăta, în faţa contemporanilor, adevăratele ei dimensiuni.

Restaurarea dintre anii 1981-1988 a complexului monahal a Mănăstirii Putna, cea pe care Eminescu o numea Ierusalimul neamului românesc, a rămas ca un model al activităţilor de restaurare. S-a repus în valoare nu numai biserica şi magnifica colecţie muzeală, dar practic s-a reconstituit, graţie unor arhitecţi de talent, întreaga ambianţă dominată acum de edificiul central al lăcaşului de cult, dar şi de palatul domnesc — fericită replică actuală a vechii reşedinţe domneşti a lui Ştefan cel Mare, pe temeliile căreia acesta a fost ridicat.

O izbândă este şi restaurarea valoroasă a Mitropoliei — monument remarcabil, din 1839, al stilului neoclasic, dar mai ales cea a Bisericii „Sfântul Gheorghe” (Mitropolia veche) de alături.

Deschizându-i pridvorul, eliminându-i adaosurile inutile care i-au răstălmăcit configuraţia iniţială, biserica a apărut, după terminarea lucrărilor, în graţia ei originală, întruchipând la 1760 acel epigonic şi agonic baroc constantinopolitan în care a fost conceput; se dezvăluia autenticitatea unui monument, dar şi identitatea unui stil de mult uitat în analele arhitecturii noastre... S-ar putea adăuga la acestea lucrările de conservare a ctitoriei lui Bogdan Vodă de la Rădăuţi, a fostei Mitropolii („Sfântul Gheorghe”) din sec. XVI de la Suceava, restaurările de la „Sfântul Sava”, Bărboi, Dobrovăţ, Galata, Frumoasa, Hlincea etc. Este greu să enumerăm numeroasele biserici ridicate (uneori cu risc — fără aprobare) prin satele Moldovei; satul, în viziunea Preafericirii Sale (pământul, mama, sfântul preot de la ţară...), devenea un izvor al permanenţelor spirituale şi un factor de rezistenţă naţională. Numai în dificilul an 1986 se încheiau lucrările la 49 de biserici şi 30 case parohiale.

Evident, aceste cifre au fost cu mult întrecute ulterior în noile condiţii create după 1989, dar Fericitul întru adormire Patriarhul Teoctist, dincolo de zidirile unor noi ctitorii, a ştiut zidi şi în suflete. A fost un mare ierarh. Fireşte, în posteritate, personalitatea şi opera sa a determinat diverse atitudini şi aprecieri de la cele superlative la unele rezervate (multe nedrepte). Indiferent de acestea nu i se poate contesta poziţia sa de apărător al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi al Ortodoxiei în general. Credincios slujitor al Bisericii neamului său, înţeleptul ierarh vedea mai departe. […]

Se pricepea la oameni. Din două trei vorbe ştia cu cine are de-a face şi subtil, cu fină diplomaţie, îşi adecva disponibilităţile de limbaj şi ţinută în funcţie de persoana pe care o avea în faţă. Energic, ştia când trebuie să hotărască, dar mai înainte chibzuia îndelung; te lăsa să vorbeşti, ştia să asculte, netransformând conversaţiile cu interlocutorul în monolog propriu. Aparent indiferent, lăsa uneori lucrurile să meargă de la sine, în realitate nu voia nicicum să forţeze nota.

Avea şi supărări din partea subalternilor; izbucnea uneori, dar rareori pedepsea. Privea la multe cu înţelegere şi superioară îngăduinţă. Avea virtutea creştină a iertării... Dar înainte de toate era un om al pământului — calitate rară, care îl ajuta să pătrundă dintr-o dată oamenii şi lucrurile, să cunoască prudent şi abil tainele şi meandrele ortodoxiei noastre autohtone, să evite linguşitorii (nu lipseau) şi să întrezărească între evenimentele cotidianului efemer pe acelea cu bătaie lungă.

Revenise în Moldova-i ca ierarh, simţit de la bun început al nostru, integral devotat acestor locuri cărora dintotdeauna le aparţinea. A plecat de aici rămânând mai departe al nostru, persistent şi firesc în sufletele oamenilor de aici, din Ţara de Sus a Moldovei.

(Fragment din „Slujitor al altarului şi al culturii străbunilor săi” - Prof. Gheorghe Macarie, publicat în volumul Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei, Editura Doxologia, Iași, 2010)