Pe 1 martie 1837, în Humulești, la poalele Cetății Neamțului, a văzut lumina zilei genialul român Ion Creangă, care prin inegalabila-i operă ne face să retrăim, pe fiecare dintre noi, clipe neșterse din propria viață, mai ales din vremea clipelor şi visărilor frumoase ale vârstei  inocente. Nu știu alții cum sunt…”, dar pe mine, când mă gândesc la Ion Creangă, mă cuprinde o nesfârșită recunoștință, căci, oricât de maturi am fi, oricâte funcții ori onoruri am avea, oricâte bogății am deține, totuși undeva în taina sufletelor noastre sălășluiește copilul năzdrăvan, șturlubatic, creionat cu măiestrie de hâtrul humuleștean în nepieritoarele sale Amintiri. Așadar, în fiecare primăvară, la început de martie, ne amintim de Ion Creangă. Cu acest prilej, vă propun să cunoaștem o altă latură a vieții sale, cea a clericului.

Din anul 1860 până-n septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. Din cuprinsul Amintirilor am aflat cu câtă trudă elevul Creangă urmase școlile vremurilor pentru a împlini visul mamei, care voia să-l vadă preot. Nu aș vrea să cred că această caznă nu a motivat-o și dorința lui de a deveni sacerdot. Unii biografi sau critici literari au emis hazardata ipoteză a indiferentismului său religios. O considerăm o simplă supoziție, influențată îndeosebi de nefericitul conflict între diaconul Ion Creangă și autoritățile eclesiastice ieșene. Revenind la studiile teologice absolvite de Nică, firul epic al capodoperei sale literare autobiografice se termină cu plecarea la Seminarul Teologic din Iași. Ce s-a întâmplat după aceea cu viața „copilului bălai cu ochi albaștri” ne spun documentele și opisurile vremii, aflate în arhivele unor instituții cu care Ion Creangă a avut tangență. În bună parte, acestea au fost adunate în câteva volume de profesorul Constantin Parascan, cel mai avizat biograf al scriitorului.

Așadar, anul 1855 a însemnat dezrădăcinarea de locul natal. A pornit spre Seminarul de la Socola, unde a învățat până în 1858. Rezultatele arată că tânărul seminarist și-a luat menirea în serios. Dacă la Broșteni sau Fălticeni catihetul din Humulești se arătase năstrușnic, pus pe năzbâtii, la Iași, Ion s-a dovedit un școlar sârguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent – iată calificative ce demonstrează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului.

Sfârșitul ciclului inferior al seminarului a coincis cu neașteptatul deces al tatălui, Ștefan a Petrii Ciubotaru. Drama a fost sporită de faptul că Smaranda, soția defunctului, era însărcinată. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, având alți șase copii în juru-i și unul în pântece, ce se va naşte abia în noiembrie, l-au determinat pe fiul cel mare să renunțe a continua ciclul superior al școlii teologice, cerând în toamna aceluiași an o adeverință de absolvire pentru o eventuală angajare. Nu putea intra în cler, căci încă nu îndeplinea vârsta canonică. Așa că, până-n iulie 1859, când i s-a eliberat atestatul respectiv, a traversat o perioadă de așteptări și încercări. Mai trebuia împlinită o condiție sine qua non a hirotoniei: căsătoria. Pesemne că însurătoarea junelui Creangă cu Ileana, fiica părintelui Ion Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași nu a fost cea mai bună alegere. Cununia și nunta au avut loc la data de 23 august 1859, dar, din nefericire, căsnicia le-a fost plină de neajunsuri. Diferența de vârstă dintre el și soție, imixtiunile socrului, fire despotică, autoritară, caracterul infantil al Ilenei – avea doar 15 ani – au dus la tensiuni foarte mari, născând, la rândul lor, jalbe, înfățișări la Mitropolie, umilințe nebănuite suportate de ginere din partea îndărătnicului socru. Îndată după căsătorie, Creangă primește postul de cântăreț la Biserica Sfinții 40 de Mucenici. Avea un excelent glas de tenor, domol, plăcut. De altfel, se pare că darul de a cânta se regăsea și alți membri ai familiei. Un frate de-al lui Creangă, Zahei, a fost angajat tot dascăl la o biserică ieșeană.

În decembrie același an, după sărbătoarea Nașterii Domnului, în biserica Sfânta Parascheva din Târgu Frumos, Ion Creangă fu rânduit pentru hirotonie. Arhiereul oficiant a fost Ghenadie Șendrea, din porunca Mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. Încercăm să ne imaginăm bucuria Smarandei, inundată de nesfârșite lacrimi. Toată viața visase să-și vadă feciorul cleric, precum fratele ei. Arzătoarea dorință i s-a împlinit. Cu inima împăcată, după trei ani de la fericitul eveniment, binecuvântata mamă s-a stins, adăugându-se vrednicilor săi strămoși.

Cât privește pe tânărul prohirisit în treapta diaconiei, viața i-a oferit numeroase încercări. Cu toate că se arăta un slujitor îngrijit, apreciat pentru vocea-i blajină, în casă necăjitul diacon suferea foarte mult. La 19 decembrie 1860 soția născuse pe unicul lor copil, Constantin. Părintele crezu că va fi un bun prilej de împăcare, de stingere a neînțelegerilor. Lucrurile s-au dovedit tocmai pe dos, încât se văzu nevoit să înainteze o jalbă chiriarhului, acesta dispunând o anchetă a Dicasteriei mitropolitane (dicasteria era un fel de consistoriu ce discuta și dădea rezoluții în probleme familiale ale clericilor sau mirenilor aflaţi în situații conflictuale ori de divorț). Mulți dintre membrii instituții eclesiastice fiind prieteni cu preotul Grigoriu, judecata lor s-a arătat părtinitoare, găsindu-l vinovat pe ginerele pârâtului. Aceste neajunsuri s-au răsfrânt și asupra activității sale sacerdotale. Deși hirotonit pe seama bisericii „Sfânta Treime”, unde a stat doar câteva luni, diaconul Creangă a slujit, mutându-şi de fiecare dată domiciliul, la mai multe biserici. La Sfinții 40 de Mucenici a slujit alături de socrul său timp de trei ani. Conflictele, tensiunile, ingerințele celui din urmă în viața tinerei familii l-au determinat pe hăituitul ginere să se transfere la un alt locaş de cult, lucru întâmplat la 30 aprilie 1863, când a ales Mănăstirea Bărboi.

În scurtă vreme, trebui să părăsească și această biserică din pricina noilor reglementări ale legilor lui Cuza privind secularizarea averilor mănăstirești. Biserica Golia a fost ultima unde a slujit, începând cu data de 14 februarie 1866. Arhiereul Isaia Vicol Dioclias, starețul așezământului monahal, i-a pus la dispoziție o locuință în incinta mănăstirii, Creangă șezând acolo până-n toamna lui 1871. Se pare că „bunăvoința” vlădicului Isaia o motivau alte interese meschine. Perioada la Golia a fost cea zbuciumată a diaconiei sale, căci problemele familiale se acutizau, iar conflictele cu administrația Mitropoliei se agravaseră, ajungându-se chiar la oprirea temporară de la oficierea celor sfinte, în primăvara lui 1866. În aceeași vreme, se separase de soția sa, copilul rămânând în îngrijirea părintelui. Divergențele cu autoritățile de la mitropolie s-au acutizat. Carențele de comunicare, bănuiesc, alături de o oarecare îndârjire a părintelui Ion au dus la un deznodământ nefericit căci membrii Consistoriului au luat o hotărâre categorică, excluzându-l definitiv din rândul clericilor pe diaconul Ion Creangă. Mitropolitul Calinic semnează hotărârea la 10 octombrie 1872, act ce încheie în mod nefast legătura lui Creangă cu lumea eclesiastică.

Mă întrebam odată: a fost Ion Creangă un diacon înfrânt? Nu! Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. S-au scris multe despre istoria dramatică a diaconatului ilustrului povestitor, încercându-se o deslușire a situației și găsirea unor vinovați. Dacă dorim obiectivitatea, adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. În contextul vremii, „sentinţa” a fost considerată dreaptă, probabil pentru a da un exemplu celorlalţi „nesupuși”. Dar se pare că Atotștiutorul a rânduit, după 121 de ani, corectarea pripitei hotărâri. Prin decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicându-i caterisirea. Mai există reveniri ale Bisericii asupra unor decizii luate în anumite momente istorice dificile, fie sub presiunea politică, fie din cauza unor superficiale anchete, deliberări sau chiar ambiții. Amintim aici cazul Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul sau al vrednicului de pomenire Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu.

Așadar, diaconul Ion Creangă nu a fost un înfrânt. A rămas viu în conștiința neamului românesc nu doar ca un genial povestitor, ci și ca un desăvârșit învățător. Dacă i s-a interzis slujirea liturghiei euharistice, Dumnezeu i-a rânduit să săvârșească o altfel de „liturghie”, cea a cuvântului, pe un alt „altar”, cel al școlii, numit catedră.

Toate acestea ne determină să-l iubim pe Ion Creangă poate mai mult, „măcar să zică cine ce-a zice”, chipul său prinzând contur în bronzul incandescent al inimilor noastre, căci „în Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia neamului nostru românesc”.