Iubirea nu e răsplată. Să nu privim juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este iubit mai mult sau mai puţin. O “cântăreşte” în funcţie de felul în care el ca om primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El este Cel care iubeşte în noi, El este Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi mărturisim prezenţa şi lucrarea Lui în funcţie de mărimea şi profunzimea vasului. Să ne lărgim vasul inimii, oferind lui Dumnezeu spre vindecare şi sfinţire, mereu mai profund şi mai onest, tot ceea ce simţim şi trăim. Pe noi înşine şi toată viaţa nostră. Şi să nu uităm că făgăduim să ne dăm Lui şi “unii pe alţii”.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte este că iubirea se distribuie fără să se micşoreaze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovniceşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge ceva pentru că lumea sensibilă se împarte când e luată în posesie. Şi aşa vedem cum lumea asta atât de mare nu-i ajunge omului care vrea să “apuce” toate numai pentru el. Şi nemulţumirea aceea poate fi permanent şi chiar veşnică, să nu fie!

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, 2012, pp. 36-37)