Cândva, spun bătrânii, pe aceste meleaguri s-ar fi întins codri adânci, de stejar. Sătucul s-a înfiripat, potrivit legendelor, după ce o ceată de ardeleni plecaţi în pribegie, după Răscoala lui Gheorghe Doja (1514) sau, conform altor variante, după Uniaţie (1701), ar fi ajuns în părţile Sucevei. Aceştia, dorind să li se piardă definitiv urma, ar fi construit bisericuţa din lemnele pe care le-au găsit pe loc, într-o poieniţă, sus pe un platou, în adâncul codrilor. „Satul Adâncata a fost apoi sat mănăstiresc, aparţinând de Mănăstirea Teodoreni. Veneau călugării aici şi slujeau, iar mărturie stă scaunul arhieresc ce se păstrează şi azi în bisericuţă“, îmi explică părintele Pascal Mitu, în timp ce intrăm în curtea largă a bisericuţei, înconjurată, protector, de un zid de piatră de râu.

Părintele slujeşte aici din 1996. Când a venit, totul se afla într-o stare de degradare avansată. Ca în multe alte localităţi, odată cu ridicarea bisericilor de zid, cele de lemn au rămas în uitare, comunităţile neavând suficiente resurse pentru a se îngriji de ambele.

Astăzi, biserica stă încă dârză în picioare. Ajutată de mici refaceri, s-a încăpăţânat să răzbată prin timp. Speranţele de viitor ale părintelui paroh Pascal Mitu se leagă de un proiect integral de restaurare, pe baza unei finanţări europene. Între timp, la Adâncata nu s-a stat degeaba. Căutând sprijin de peste tot, parohul a reuşit să restaureze catapeteasma bisericuţei (ce datează de la 1856) şi câteva dintre icoanele vechi, redându-le strălucirea dintru început.

Un monument salvat

De pe platoul de pe care stă în picioare de peste două sute de ani, bisericuţa de la Adâncata pare a scruta, vigilent, împrejurimile. Perfect aşezată în peisaj, lăcaşul dă măsura iscusinţei şi inteligenţei cu care localnicii de odinioară au ştiut să caute locul potrivit pentru o asemenea ctitorie.

Despre anul construcţiei circulă mai multe ipoteze. Se presupune că ar fi fost construită pe locul uneia mai vechi, de sfârşit de secol XVII. Aceasta ar fi ars în secolul XVIII, iar pe locul acesteia s-ar fi construit o biserică mai încăpătoare. De-a lungul veacurilor, bisericuţa a cunoscut o serie întreagă de transformări.

Cronica parohiei consemnează că între anii 1794-1796 biserica a fost restaurată capital. Apoi, o altă reparaţie capitală ar fi avut loc între anii 1854-1860.

Până în 1967, atât în interior, cât şi în exterior, bârnele erau lutuite. „În 1972, mitropolitul Iustin Moisescu, patriarhul de mai târziu, a restaurat-o. De fapt, a salvat-o. Pentru că se afla pe lista bisericilor ce urmau a fi demolate. El a donat 100.000 de lei din banii Mitropoliei Moldovei, 18.000 de lei s-au strâns  din parohie şi biserica a fost refăcută: s-a dat jos lutul, bârnele deteriorate au fost înlocuite cu unele noi, cioplite din bardă, respectând tradiţia, s-a pus temelie din piatră de râu. Nefiind atunci slujitori destui, după restaurare biserica a fost închisă şi aşa a rămas până am deschis-o eu, în 1996“, povesteşte pr. Mitu. Tot în 1972, după lucrările de restaurare, biserica a primit şi un al doilea hram: „Izvorul Tămăduirii“.

În bisericuţa de lemn s-a slujit constant până în anul 1929, când în sat s-a ridicat o biserică nouă. Apoi, până în 1996, slujbe s-au oficiat doar de două ori pe an (de Ziua Crucii şi de Izvorul Tămăduirii) şi de cele mai multe ori afară.

Din anul 2004, lăcaşul este înscris pe lista monumentelor istorice din judeţul Suceava.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn de la Adâncata este construită în stil vechi, maramureşean. Din bârne de stejar, îmbinate la colţuri „în cleşte“. Acoperişul este din draniţă bătută „în solzi“ şi se sprijină pe console. Două console sunt vizibile şi la interior.

În timp, forma iniţială a bisericii a suferit modificări. Corpul bisericii a fost lărgit, iar clopotniţa, amenajată în ceea ce ulterior a rămas doar un pridvor deschis, a fost mutată la poartă, în 1850. Astăzi, pentru o mai bună protecţie, pridvorul a fost închis cu bârne de brad.

La exterior se remarcă decorul ancadramentului ferestrelor, realizat în 1972, după modelul ancadramentului uşii de intrare în biserică.

În jurul bisericii a existat un gard de şindrilă, dar în cel de-al Doilea Război Mondial ruşii l-au distrus şi au folosit lemnul. La restaurare, în 1972, a fost construit un gard scund, din piatră de râu, asemeni celor întâlnite în jurul mănăstirilor bucovinene.

Bisericuţa a fost înconjurată, se pare, şi de un foarte vechi cimitir. Dovadă stau câteva pietre de mormânt pe care abia se mai pot descifra inscripţiile în chirilică.

Comorile din interior

Valoarea lăcaşului este sporită de bogăţia interiorului. „Pe cupolă există urme de pictură naivă, datată nu mai târziu de jumătatea secolului XVIII; meşterul nu se cunoaşte. Se pare că pentru pictură s-au folosit vopsele din plante - nişte culori de apă, cum se spune, care, la prima atingere, se şterg. De aceea, nici nu îndrăznim să ştergem praful; le-am compromite cu totul. Stând mult timp închisă biserica, pictura s-a exfoliat. N-a circulat aerul cum trebuie, ne-au explicat specialiştii“, spune părintele paroh.

Iconostasul, datând de la 1856, este extrem de valoros sub aspect pictural. Icoanele împărăteşti, deja restaurate, fascinează.

De asemenea, în mica biserică de lemn se păstrează icoane pe lemn sau pe pânză de o valoare remarcabilă. Privindu-le, ai senzaţia că te transpui în veacul XVIII, că vezi cu ochii minţii smeriţii rugători ce se adunau în scunda bisericuţă ca să-i aducă mulţumire lui Dumnezeu.

Un alt element ce completează valoarea monumentului este forma poligonală a altarului, unică pentru bisericile din Moldova.

Ce va presupune restaurarea integrală a monumentului

În perspectiva optimistă în care proiectul pe care părintele îl întocmeşte va primi finanţarea mult aşteptată, biserica de lemn de la Adâncata va beneficia de o restaurare completă. „Trebuie înlocuite cele două console din interior, iar o lucrare urgentă va trebui făcută pentru tratarea carilor de pe cupolă. Aşteptăm şi opinia specialiştilor de la Iaşi sau de la Bucureşti, dar, din câte am înţeles, pentru această tratare trebuie suspendat sau dat jos acoperişul“, spune pr. Pascal Mitu.

De asemenea, acoperişul de draniţă, schimbat ultima dată în 1972, trebuie refăcut.

Bisericuţa care uneşte

Nu poţi pleca din biserica de lemn de la Adâncata decât cu sentimentul straniu că ai ieşit dintr-un alt timp. Că, preţ de câteva zeci de minute, aţi împărtăşit - tu, călător, şi lăcaşul de lemn - sentimentul nediluat al unei comunităţi unite. „Ştiţi cum e biserica de lemn veche? Ca un om bătrân - nu mai este rezistent ca la 20 de ani, nu arată bine ca la 30, consumă mai mult decât produce, dar are altă valoare. Bătrânul are înţelepciune, biserica are vechime şi-ţi dă o altă stare de spirit decât o biserică mare, de zid. Aici te simţi mai intim. Fiecare enoriaş are locul lui. Dacă lipseşte cineva, într-o duminică, ştii că s-a întâmplat ceva. Comunitatea chiar se adună în sânul acestui lăcaş. Iar când te uiţi la icoanele astea vechi, cumva te întorci în timp“, spune părintele, la ieşire, parcă ghicindu-mi gândurile.