Lacrima care cade câteodată, chiar și cu laudă de sine, este un mic dar din oceanul îndurărilor cerești. Fie ea și necurată, de va cădea mai des, însoțită cu suspinarea pentru necurăția ei, în curând se va lumina. Știți cât de nearătos a fost Cel care nu avea nici chip, nici frumusețe, ci a fost tot rănit, scuipat, însângerat (Isaia 53, 2-4)? Și, totuși, a fost tot dragoste, tot dorință! Și dragostea noastră față de El trebuie să fie mai tare decât moartea.

Vărsați cât mai des fie și o singură lacrimă: lacrimile se adună ca niște mărgăritare, ca să alcătuiască podoabă sufletului dumneavoastră. Ele sunt o minunată doctorie împotriva nestatorniciei care se naște din visarea omului despre sine însuși și din împrăștiere.

(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 109)