Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti. Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.

În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor - Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă - a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui. Omul acesta fusese cândva în subordinea lui. Şi sărmanul acela striga: „Dar bine, nu ţi-e milă de mine? Am nouă copii! Nu îţi aduci aminte că te-am dus şi în spate? Ce ţi-am făcut?”. Cineva dintre tovarăşii căpitanului, când a văzut că îl bate atât de crunt pe acel om, i-a strigat: „Ei, ce ţi-a făcut? Nu ţi-e milă de el? Este om cu familie”. Acela imediat începu să plângă foarte tare, deoarece i-a fost rănit egoismul său de observaţia tovarăşului său.

Dar plânsul acela era egoist; era ca pocăinţa lui Iuda. Acesta L-a vândut pe Hristos şi după aceea s-a dus la farisei să le spună „Am greşit”, dar aceia i-au spus: „Ce ne spui că ai greşit?”. Atunci s-a simţit jignit, s-a umplut de pizmă, le-a aruncat arginţii şi s-a dus de s-a spânzurat. Aceasta a făcut-o din egoism. Însă dacă s-ar fi pocăit şi mergând la Hristos I-ar fi spus: „Iartă-mă!”, s-ar fi mântuit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 178-179)