Copilăria

Sfântul Paisie s-a născut în Farasa din Capadocia cea născătoare de sfinți, pe 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana. Cuviosul Arsenie l-a botezat cu numele său, însoțit de binecuvântarea sa, deoarece a văzut mai dinainte că va deveni călugăr, așa cum s-a și întâmplat.

Persoana care, după Cuviosul Arsenie, i-a influențat în chip binefăcător toată viața a fost mama sa, către care simțea o deosebită dragoste și o ajuta cât de mult putea. De la ea a învățat smerita cugetare. Ea îl sfătuia să nu își dorească să învingă colegii la jocuri, ca apoi să se mândrească, nici să nu urmărească să treacă primul linia de sosiri la alergări, căci, așa cum spunea ea, același lucru era dacă ajungea primul sau ultimul.

Pe lângă aceasta, l-a învățat și înfrânarea. Îl sfătuia să nu mănânce înainte de ora mesei. Iar încălcarea acestei reguli o considera desfrânare. L-a ajutat de asemenea să dobândească simplitate, hărnicie, spirit gospodăresc.

Când a învățat să citească bine, a găsit o Biblie și a început să citească în fiecare zi din cele patru Evanghelii. Când se întorcea de la școala, nu voia nici să mănânce, ci mergea mai întâi și citea din Viețile Sfinților.

Chemarea sa monahală s-a manifestat din frageda vârstă

Simțea o mare dragoste către Dumnezeu și rugăciunea lui era o manifestare a acesteia. La marile sărbători priveghea, aprindea candela și se ruga în picioare toată noaptea, dar fratele său cel mai mare îl împiedica de la aceasta. Când se scula noaptea să citească Psaltirea, acela nu-l lăsa, ci-l băga înapoi sub pături. Dar tactica fratelui său nu numai că nu i-a stins râvna, ci, dimpotrivă, i-a mărit dragostea pentru Dumnezeu.

Starețul povestea: „Când eram încă la școala, citeam Viețile Sfinților și doream să devin ascet. Ieșeam adesea din sat (eram pe atunci de vreo 11 ani). Într-o zi am privit cu insistență la o stâncă mare. A doua zi, dis de dimineață, am pornit spre ea cu dorința de-a mă face stâlpnic. Stânca era înaltă. Am urcat cu greutate pe ea și-am început să mă rog. Mi se sfârșiseră toate puterile și-am început să mă gândesc: Pustnicii aveau ca hrană rădăcini, puțină apă, o curmală… Tu nu ai nimic aici sus pe stâncă. Cum vei putea trăi? În cele din urmă am hotărât să cobor, dar deja se înnoptase. Coborâtul era mai greu, fiindcă nu vedeam. Cu mare greutate am reușit să cobor. Maica Domnului m-a păzit să nu mă zdrobesc de stânci”.

Micul Arsenie a terminat școala primară cu media 8 și purtarea exemplară. Nu a vrut însă să-și continue studiile, deoarece în Konița nu exista gimnaziu. Își dorea să devină tâmplar, fiindcă iubea meșteșugul Domnului nostru. Mai târziu și-a deschis atelierul său de tâmplărie. Făcea ferestre, uși, tavane, dușumele, iconostase și chiar sicrie, pentru care însă nu a luat niciodată bani, participând astfel la durerea acelor oameni.

Transmisionist în războiul civil

Vedea că starea generală a țării era foarte grea și de aceea se gândea că peste puțin aveau să-l cheme să slujească patria. A mers, așadar, în bisericuța Sfintei Varvara, care se afla înafara satului, și s-a rugat Maicii Domnului spunând: „Maica Domnului, primesc să fiu chinuit, să mă primejduiesc, numai să nu omor vreun om, ca să mă învrednicesc să devin monah”. Atunci a făgăduit că, dacă-l va păzi Maica Domnului în război, va sluji trei ani în mănăstirea ei, Stomiu, pe care o arseseră nemții, și va ajuta să fie zidită din nou.

În anul 1945, Arsenie a fost chemat să slujească patria. S-a prezentat la Navplio și a fost numit transmisionist, după aceea a fost transferat în Agrinio. Acolo, ceilalți soldați îl întrebau:

– Ce mijlocitor ai avut de te-au repartizat la transmisiuni?

– Nu am niciun mijlocitor.

– Lasă astea, i-au spus ei.

– Ei, pe Dumnezeu Îl am, le-a răspuns el.

Și într-adevăr „Domnul era cu el și el era bărbat îndemânatic” (Facere 39, 2).

Dragostea lui pentru ceilalți ajungea până la jertfă. Făcea și treburile celorlalți, lucra mult. Când cineva pleca în permisie, Arsenie îl înlocuia cu bunăvoință. Mulți îi exploatau bunătatea și-l considerau prost, el însă simțea bucurie din jertfă și, în același timp, prin aceasta afla ocazia să rămână singur și să se roage. Comandantul său spunea: „Ce se va întâmpla cu acest om? Nu cere niciodată să se odihnească”.

Starețul povestea că odată li s-a terminat hrana și mâncau zăpadă. Altădată au rămas flămânzi 13 zile și au trăit hrănindu-se doar cu castane sălbatice. Adesea sufereau de sete. Atunci erau nevoiți să bea apă stătută din urmele făcute de copitele animalelor. Cel mai mare dușman era însă frigul. Dormeau în corturi și uneori, dimineața, se trezeau îngropați în zăpadă. Atunci îi numărau pe cei care muriseră înghețați de frig. Într-o dimineață a scos, săpând cu cazmaua în zăpadă, 26 de soldați care muriseră înghețați. Odată a stat 3 zile în zăpadă, trimițând mereu semnale la comandament. Atunci a suferit și el degerături. Carnea de pe picioare i se desprindea și de aceea l-au trimis la spital.

Se bucura să stea în ploaie și în frig, să se ostenească, numai să nu se ostenească ceilalți.

Unii soldați, atunci când stricau ceva, pentru a se îndreptăți, aruncau vina pe Arsenie. Ofițerul îl certa, iar el, ca să nu-i vădească, răbda cu smerenie mustrările. Comandantul însă îl prețuia și avea încredere în el. În misiunile grele îl trimitea pe Arsenie, fiindcă știa că era cel mai capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce îi încredința.

„Într-o luptă, povestea starețul, săpasem o mică groapă. Apoi a venit unul și m-a întrebat: Pot să intru și eu? M-am strâns și cu greu am încăput amândoi. Apoi a venit încă unul. L-am lăsat și pe acela în groapă, iar eu am ieșit afară. La un moment dat mi-a trecut un proiectil foarte aproape de cap. Nu purtam cască, ci numai căciulă. Mi-am pipăit capul și-am văzut că nu sângeram. L-am pipăit din nou, dar nimic. Proiectilul îmi trecuse razant cu capul și numai părul mi l-a ras pe o lățime de 6 cm. Nici măcar o zgârietură nu mi-a lăsat. Făcusem acea jertfă din toată inima. Mai bine să fiu omorât eu, mi-am spus, decât să fie ucis altul, iar apoi să fiu ucis de conștiință toată viața. Cum voi îndura după aceea mustrarea conștiinței, când mă voi gândi că aș fi putut să-l salvez și nu am făcut-o? Și, firește, Dumnezeu îl ajută mult pe cel ce se jertfește pentru alții”.

Starețul ne-a povestit o întâmplare, care s-a petrecut cu puțin timp înainte de eliberare: „Ne întorceam din Florina, fiindcă se terminase războiul. Pe drumul de întoarcere l-am auzit pe căpitan înjurând de cele sfinte. M-am apropiat de el și i-am zis: Din această clipă refuz să execut ordinele dumneavoastră, deoarece înjurând de cele sfinte, ocărâți credința mea și jurământul pe care l-am depus pentru patrie, credință și familie. Auzind acestea, s-a simțit jignit și m-a numit obraznic. Mai târziu, când mi-a spus: Îți ordon…, i-am răspuns: Doar v-am spus că nu voi mai executa ordinele dumneavoastră. Atunci ofițerul mi-a spus: Să considerăm subiectul încheiat.

Când am ajuns la cantonament, am mers imediat și am raportat cele întâmplate comandantului. Acela mi-a spus că refuzul de-a executa ordinul superiorului este pasibil de judecata tribunalului militar. Atunci am declarat din nou că nu mai execut ordinele căpitanului, fiindcă este călcător de jurământ, căci blesteamă pe Dumnezeu, căruia ne-am jurat amândoi. Apoi i-am spus cu indignare: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”(Faptele Apostolilor 5, 29).

Pregătirea pentru viața monahală

Arsenie a rămas pentru puțin în Konița și apoi a vizitat Sfântul Munte, îmbrăcat în haine militare. A vizitat multe colibe, schituri și chilii, deoarece înclina spre viețuirea isihastă. Alerga oriunde auzea că există stareți virtuoși, precum albina la florile înmiresmate. Arsenie însă, în urma multor căutări ostenitoare, nu a găsit ceea ce dorea. Starețul spunea mai târziu: „La început, până să-mi crească aripi duhovnicești, nu m-a ajutat nimeni, ci toți mă îmbrânceau. Călugări sfinți am întâlnit mai târziu”. Deși nu a găsit să găsească ceea ce căuta, suferința pe care a răbdat-o i-a fost de folos și l-a învățat multe. Și fiindcă se primejduia să-și piardă, precum spunea, și puțina minte pe care o avea, a luat hotărârea de a se întoarce în lume. Aceasta o făcea și din motive familiale, deoarece primise și o scrisoare de la tatăl său care-i cerea ajutorul.

Întors în lume, Arsenie a început să lucreze din nou ca tâmplar în Konița și în satele dimprejur, sprijinindu-și astfel familia. În satele unde lucra, era cu multă luare aminte. Vorbea puțin, iar atunci când lucra, psalmodia încet. Când nu i se dădea mâncare de post, petrecea ziua cu mâncare uscată. Rudelor sale le spunea că va deveni monah, dar din sensibilitate pretexta că nu este încă pregătit, ca nu cumva să-și dea seama că ei sunt pricina rămânerii lui în lume și astfel să se mâhnească.

După ce și-a îndeplinit toate îndatoririle față de familia sa, pe cât a fost omenește cu putință, a hotărât să părăsească din nou lumea. „Când am plecat să mă fac călugăr, nimeni nu avea să-mi reproșeze ceva”, spunea Starețul.

Intrarea în monahism

Astfel, în martie 1953, după o rugăciune fierbinte, după ce își împarte săracilor toți banii, Arsenie se îndreaptă din nou spre Sfântul Munte, hotărât să intre mai întâi în viața de chinovie. Ajunge astfel viețuitor în Mănăstirea Esfigmenu. Starețul spunea: „Era mănăstirea cu rânduiala cea mai grea. În prima săptămână a Postului toți părinții stăteau aproape toată ziua în biserică. Se dădea numai o farfurie de fiertură pe zi”.

Tânărul începător înainta cu bucurie în ostenelile vieții de obște. La început l-au rânduit ajutor la trapeză și la brutărie. Mai târziu l-au rânduit la tâmplărie, deoarece cunoștea meșteșugurile de tâmplar. Era priceput la orice lucru și lucra foarte repede. Din mărinimie Arsenie a cerut binecuvântare ca să ajute și la arhondaric, atunci când în mănăstire veneau mulți închinători. Avea de asemenea în grijă și două paraclise dinafara mănăstirii. În fiecare zi aprindea candelele, se îngrijea să fie mereu curățenie și să se săvârșească în ele, din când în când, Sfânta Liturghie.

Nevoințele călugăriei

După ce și-a pus ca temelie a vieții monahale smerita cugetare și ascultarea, Arsenie a început să facă nevoință mai presus de puterea sa. Ziua se ostenea trupește, iar noaptea rămânea treaz, rugându-se și slăvind pe Dumnezeu. Simțea multă oboseală, dar era neînduplecat în asceză. Mereu adăuga noi nevoințe, dar făcea aceasta întotdeauna cu binecuvântarea și supravegherea egumenului. Toate le făcea cu bună dispoziție.

„Lucram din greu la strung toată ziua, iar seara mergeam la arhondaric și ajutam până la 10-11 noaptea. Nu-mi rămânea timp nici pentru cele duhovnicești. De aceea, atunci când mergeam la chilie, nu mă culcam, ci doar mă întindeam, punând picioarele pe ceva mai înalt pentru a se odihni puțin și pentru a coborî sângele care se aduna în ele după multe ore de stat în picioare. Apoi stăteam în picioare într-un lighean cu apă rece ca să nu mă ia somnul și mă rugam cu Doamne Iisuse. Dormeam o jumătate de oră sau o oră și apoi mergeam la biserică pentru a citi Miezonoptica”.

În biserică nu se așeza deloc în strană, ci stătea în picioare, iarna nu aprindea soba. Chilia în care stătea avea atât de multă umezeală încât mucegaiul de pe pereți era ca bumbacul.

Diavolul, văzând că nu-l poate opri pe Arsenie de la nevoințe, nu se mulțumea să-i aducă numai războiul gândurilor, ci îi apărea și în chip simțit. Îl vedea și vorbea cu el. Fratele Arsenie nu se tulbura, nici nu se înspăimânta de arătarea diavolului, ci îi spunea: „Să mai vii, fiindcă îmi faci bine. Mă ajuți să-mi aduc aminte de Dumnezeu atunci când Îl uit și să mă rog Lui”.

Pe 27 martie 1954, Arsenie a fost tuns rasofor, primind numele de Averchie. Egumenul îi propusese să primească schima mare, dar el (din smerenie) nu a voit.

După aspre nevoințe și ascultări mucenicești, îndurând multă umilință și nedreptățire de la unii părinți din mănăstire, sub a căror ascultare se afla, puterile au început să îi scadă. „Când mi s-au golit de tot bateriile, povestea Starețul, am trăit următorul lucru: într-o noapte, în timp ce mă rugam în picioare, am simțit ceva coborând de sus și cuprinzându-mă cu totul. Simțeam veselie, iar ochii îmi deveniseră ca două izvoare, din care curgeau în continuu lacrimi. Vedeam și trăiam în chip simțit harul. Faptul acesta mi-a dăruit atâta putere duhovnicească, încât m-a întărit și susținut timp de aproape zece ani, până când, la Sinai, am trăit și altfel de stări, mai înalte”.

Plecarea la liniște

După astfel de experiențe, părintele Averchie a luat binecuvântare să plece din mănăstire pentru a merge în pustie. A lăsat în mănăstire osteneli și slujire, sânge și sudori și a ieșit, având nădejde că Dumnezeu și Maica Domnului îl vor povățui în „pământ pustiu” (Psalmi 62, 3).

Ajunge însă la Mănăstirea Filoteu, unde face iarăși ascultări de obște.

După un an de nevoințe ascunse de ochii celorlalți, a fost tuns monah în schima mică. A primit numele de Paisie, iar naș de călugărie i-a fost bătrânul Sava. Starețul îl cinstea și prețuia pe acest bătrân, deoarece, după mărturisirea sa, era „virtuos, cult și evlavios”.

În scurta lui ședere la Filoteu nu a încetat să se gândească la pustie, ci dimpotrivă simțea mai puternic dorința pentru isihie. Atunci când părintele Paisie auzea că trăiau părinți virtuoși, care duc o viață ascetică și au ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, se străduia să-i întâlnească pentru a se folosi duhovnicește. A păstrat cuvintele și pilda lor în cugetarea sa ca pe o comoară de mult preț, pentru ca mai târziu să le publice în cartea sa „Părinți aghioriți”.

A făcut mai multe încercări de a pleca la pustie, dar toate au eșuat. Drumul către isihie rămânea închis și plin de piedici, căci planul lui Dumnezeu era altul. Părintele Paisie ne-a povestit mai târziu întâmplarea care l-a făcut să meargă la Mănăstirea Stomiu, și nu la Katunakia (după cum ar fi vrut): „Mă rugam în chilie când, dintr-odată, am simțit că nu mă mai pot mișca deloc. Îmi era cu neputință să mă ridic. O putere nevăzută mă ținea nemișcat. Am înțeles că ceva se întâmplă. Am rămas așa țintuit aproape 2 ore și jumătate. Puteam să mă rog, să cuget, dar nu puteam să mă mișc deloc. În timp ce mă aflam în această stare am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia, iar în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Konița. Atunci eu mi-am întors cu dorire ochii spre Katunkia, dar un glas – era al Maicii Domnului – mi-a spus limpede:

– Nu vei merge la Katunakia, ci vei merge la Mănăstirea Stomiu.

– Maica Domnului, eu ți-am cerut pustie și tu mă trimiți în lume? i-am spus eu”.

Atunci am auzit din nou același glas, spunându-mi cu asprime:

– Vei merge să te întâlnești cu persoana cutare, care te va ajuta mult.

La Mănăstirea Stomiu

Astfel Starețul, în luna august din 1958, a ajuns la ajuns la mica și liniștita Mănăstire Stomiu. Oamenii din preajmă s-au bucurat mult de venirea lui și mulți dintre ei îl vizitau adesea. Starețul a început rezidirea mănăstirii arse, fără să aibă banii și materialele necesare. Însă cu ajutorul Maicii Domnului și cu bunăvoința unor creștini evlavioși, a reușit încet, încet să rezidească mănăstirea. „Când turnam placa, povestea Starețul, au venit să ajute 70 de persoane. La un moment dat, meseriașii mi-au spus: Mai trebuie 20 de saci de ciment. Ce puteam să fac? Mă aflam într-o situație dificilă. Să lăsăm placa pe jumătate nu se putea, să aducem alt ciment era foarte greu, deoarece trebuiau să meargă 4 ore și jumătate cu catârii, dar aceia erau la țarini. Atunci am alergat în biserică. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat și am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute. Apoi am mers la muncitori și le-am spus să continue lucrul, punând cantitatea normală de ciment. Când au terminat, le-au rămas 5 saci de ciment!”

Cu toate că mănăstirea se afla într-un loc retras și liniștit, Starețul se retrăgea uneori într-o peșteră. Mergea acolo noaptea și priveghea, rostind Rugăciunea lui Iisus și făcând nenumărate metanii. Când nu avea închinători se închidea câteva ore în chilie. Studia, se ruga și făcea lucrare duhovnicească în sine însuși. În acest timp lăsa ușa chiliei puțin deschisă ca să vadă poarta mănăstirii, pentru a observa dacă vine cineva.

Starețul se îngrijea atât de lucrările de construcție, cât și de cei care aveau nevoie de ajutor. Aceștia erau foarte mulți, săraci și nefericiți. Starețul le dădea bani, alimente și medicamente, se îngrijea de copiii săraci și orfani, dădea terenurile mănăstirii familiilor sărace.

Starețul avea și activitate misionară, luptând împotriva unor eretici evangheliști care apăruseră în Konița, propovăduind musulmanilor și pe unii din ei aducându-i la adevărata credință.

Părintele iubea în mod deosebit și animalele sălbatice. În pădurea din jurul mănăstirii, trăiesc mulți urși. Odată Starețul a întâlnit un urs pe o cărare îngustă în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruș încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă Starețul. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul, povestea Starețul lumii, și-a întins laba, m-a prind de mână și m-a tras puțin ca să trec eu primul”. Atunci Starețul i-a zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, pe jos, deoarece aștept lume. Altfel te voi prinde de-o ureche și te voi lega la iesle”.

Chiar dacă faima virtuții sale se răspândise dincolo de Konița și mulți oameni veneau să-i ceară sfatul, totuși Părintele a părăsit mănăstirea Stomiu. În ajunul hramului a mers în biserică pentru a face slujba, iar când a terminat, a văzut afară mai mulți vizitatori care aprinseseră focuri în curte și jucau. Atunci și-a luat rasa și a plecat noaptea mâhnit spre Sfântul Munte, la Mănăstirea Filotheu. La rugămințile insistente ale locuitorilor din Konița, părintele Paisie este trimis din nou la Stomiu, pe data de 7 august 1961.

Deși înnoise mănăstirea, îi alungase pe eretici și îi ajutase pe mulți, gândurile îi spuneau că nu face nimic și adesea se mustra pe sine: „Eu sunt călugăr, ce caut aici în lume”?

Pustnic pe Muntele Sinai

Pe 30 septembrie 1962, atunci când a văzut că și-a terminat misiunea în pustia lumii și și-a împlinit făgăduința făcută Maicii Domnului, a părăsit definitiv Mănăstirea Stomiu și a pornit către Muntele Sinai, după cum Maica Domnului l-a încredințat.

Când Părintele Paisie a ajuns la Sinai era mare secetă. În condiții obișnuite în această provincie plouă foarte rar, dar în acel an era simțită în mod deosebit lipsa de apă. În acea noapte starețul făcu rugăciune și a plouat mult.

Părintele Paisie a cerut binecuvântare pentru a locui singur în pustie. Și a ales sihăstria Sfinților Galaction și Epistimi, care era formată dintr-o bisericuță, în continuarea căreia se afla o chilie foarte mică. Această sihăstrie este așezată la înălțime, exact în fața sfântului vârf, la o distanță de mai puțin de o oră de la mănăstire. La 200 de metri mai sus se află peștera Sfântului Galaction, iar puțin mai în spate este schitul unde a viețuit Sfânta Epistimi împreună cu alte pustnice. Foarte aproape, „ca la o aruncătură de piatră” de locul lui pustnicesc se afla un izvoraș. În 24 de ore aduna 2-3 litri de apă. „Mâncarea mea, spunea Starețul, era ceai cu posmag pe care-l făceam singur. Făceam turte și le uscam la soare. Uneori fierbeam și orez pisat într-o cutie de conservă, care era și ibric și cratiță și farfurie și pahar. Aveam și un rând de haine de corp groase, pentru că noaptea se făcea foarte frig. Nu aveam nici felinar, nici lanternă, ci numai o brichetă ca să văd puțin prin întuneric. O dată am pus în pământ un răsad de roșii, dar după aceea m-a mustrat conștiința și le-am smuls. Mi se părea nepotrivit ca sărmanii beduini să nu aibă roșii, iar eu care eram călugăr, să am, fie și numai un fir. Ziua rosteam Rugăciunea și făceam lucru de mână. Rugăciune și lucru. Acesta era tipicul meu. Noaptea făceam câteva ore metanii fără să le număr. Nu citeam pravilă, ci o înlocuiam cu Doamne Iisuse”.

La mănăstire, Starețul cobora în fiecare Duminică sau o dată la 15 zile și se împărtășea. Avea o chiliuță mică în turn care era foarte izolată, acolo unde altădată erau închiși cei care erau exilați în Sinai. Participa la ascultările de obște ale mănăstirii, la lucrările de tâmplărie și la curățarea măslinilor. Făcea din lemn icoane sculptate pe care le dădea la mănăstire spre vânzare. Erau foarte căutate de închinători. Banii pe care îi luam pe ele îi dădeam la taximetriștii care veneau din Cairo, spunându-le să-mi cumpere haine, șepci, biscuiți, alimente, etc. După ce îmi umpleam traista cu binecuvântări întrebam unde se află corturile beduinilor, după care mergeau acolo, îi strigam pe copiii cei mici și împărțeam acele binecuvântări”.

După multe ispitiri de la diavolul, în urma multor nevoințe trupești și duhovnicești, Părintele Paisie trăia deja o viață imaterială. Era robit de iubirea dumnezeiască. Rugăciunea lui era neîncetată, precum răsuflarea lui și nu se întrerupea nici măcar în somn. Se adăpa cu harul, după cum aflăm din scrierile Starețului: „Simt că se încrustează ceva deosebit înlăuntrul meu”. Cu siguranță, Părintele Paisie a trăit aici, în Muntele Sinai, taine înalte, numai de el știute, pe care Dumnezeu i le descoperea, precum oarecum Prorocului Moise.

Starea sănătății Starețului însă se înrăutățea tot mai mult. Suferea de dureri de cap, care se datorau lipsei de oxigen de la mare altitudine unde pustnicea. Despre aceasta Starețul scrie într-o epistolă de-a sa din 1 martie 1964: „Văd că Dumnezeu mă coboară tot mai jos. De o săptămână mă aflu la mănăstire pentru că mi-a apărut astma. În cazul că voi suferi și aici, voi veni în Grecia. În orice caz, eu las lucrurile în seama lui Dumnezeu”.

A iubit Sinaiul pentru că acolo a trăit adevărata viață pustnicească. Până la sfârșitul vieții Starețul a trăit nostalgia petrecerii la Sinai, iar acum cu multă durere părăsește Sinaiul.

Din nou în Sfântul Munte

Reîntors din Sinai, Părintele Paisie a mers la Schitul Ivirului și s-a stabilit în Chilia Sfinților Arhangheli. Aici are parte și de liniște, însă nu este scutit de vizitele ucenicilor. Primind descoperire de la Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la dânsul, în jurul Părintelui s-au adunat mai mulți frați și părinți doritori să viețuiască împreună cu Starețul. Starețul însă suferea în continuare de plămâni. Boala nefiind tratată, starea de sănătate a Părintelui Paisie s-a înrăutățit. Pentru aceasta a fost nevoit să iasă din nou din Sfântul Munte pentru analize. Acestea au arătat că trebuie să fie operat cu orice preț. Intervenția chirurgicală a avut loc la Centrul pentru boli pulmonare din Tesalonic. I-au scos aproape în întregime plămânul stâng și două coaste. La spital s-a legat duhovnicește de niște tinere evlavioase, iubitoare de monahism. Acelea îl vizitau și i-au dat sângele de care a avea nevoie în timpul operației (este vorba de 4 litri de sânge). Starețul, simțindu-se îndatorat față de ele, le-a ajutat mai târziu duhovnicește, cât a putut de mult. Astfel a întemeiat celebra sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul, din Suroti. În continuare, până la adormirea sa, Starețul le-a îndrumat duhovnicește și tot acolo și-a lăsat și mult pătimitorul său trup. A luat sânge de la surori, iar el le-a dat duh, adică ajutor duhovnicesc.

Povățuitor de suflete

În iulie 1967, datorită problemelor de sănătate, se stabilește la coliba lui Ipatie Vlahul din Katunakia, unde se nevoiește un an de zile.

La chemarea Kinotitei, Părintele Paisie se mută la Mănăstirea Stavronikita, pentru a reorganiza viața de obște. După ce a ajutat să intre în rânduială obștea de curând înființată, s-a stabilit pentru mai multă liniște la Chilia Cinstitei Cruci (2 martie 1969). Din această chilie Părintele Paisie avea să povățuiască multe suflete, călugări sau mireni vizitatori, dedicându-se întru totul slujirii aproapelui.

Prin anul 1972 se discuta subiectul nepurtării reverendei preoțești. Față de această problemă Părintele Paisie spunea: „Preotul fără rasă nu este de rasă”, iar pe preoții care renunțau la reverendă îi mustra astfel: „Îți place copacul așa cum este decojit? Așa sunt și preoții fără reverendă”.

Starețul nu era de acord cu introducerea mașinilor în Sfântul Munte. A luat poziție și vorbea cu îndrăzneală: „Mulți vor cutreiera cu mașinile tot Muntele pentru turism, iar alții vor vinde răcoritoare. Și ce va deveni Sfântul Munte, pe care l-au sfințit Sfinții Părinți prin nevoințele lor? Un adevărat spital de nebuni”.

După ce a petrecut 11 ani de nevoință la Coliba Cinstitei Cruci, se mută la coliba Panaguda, un loc mai retras și cu multă vegetație. Însă și aici este asaltat de credincioși. De dimineața până seara Starețul primea oameni, îi servea cu obișnuita tratație athonită și jertfea mult timp, stând împreună cu ei și ascultându-le problemele, urmând prorocului Isaia care zicea: „Mângâiați pe poporul meu, zice Domnul”, lăsând să se înțeleagă că a primit această poruncă.

Părintele Paisie a luat poziție drastică și față de buletinele de identitate, însemnate cu codul de bare 666 despre care zicea: „Chiar și primirea buletinului este lepădare. Din moment ce există pe buletin simbolul diavolului – 666 și eu iscălesc, înseamnă că sunt de acord cu acest lucru. Altceva e cu bancnotele care au numărul 666 – dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – și altceva buletinul care este ceva personal”.

De asemenea, în anul 1988 Părintele Paisie ia poziție și față de filmul hulitor „Ultima ispită”, după Kazanțakis și chiar participă la protestul în stradă față de acest film. În urma acestui protest, Guvernul a interzis rularea filmului hulitor.

Boala și fericitul sfârșit

După ce este operat de hernie, în noiembrie 1987, la Spitalul Teaghenio din Tesalonic, starea sănătății Părintelui se înrăutățește foarte mult. Era foarte slăbit și pierdea mult sânge datorită cancerului înaintat la intestinul gros. Cu toate acestea nu și-a pierdut zâmbetul și îi mângâia pe ceilalți bolnavi, fără să primească îngrijire medicală. Pe 22 octombrie 1993, a mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea să fie ultima sa ieșire din Sfântul Munte. Nu avea să se mai întoarcă nici după moartea lui. Între timp, Părintele a făcut ocluzie intestinală. Părintele Paisie este internat din nou la spitalul Teaghenio, pentru a i se extirpa tumoarea. La 4 februarie 1994 a avut loc operația. Tumoarea de la intestinul gros a fost eliminată, dar boala evolua înfricoșător de repede. A făcut metastază la ficat și plămâni.

Deși pentru o vreme Starețul s-a supus cu smerenie prescripțiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat și i-a spus:

– De acum înainte vom opri tratamentul.

– De ce, gheronda?

– Acum vei face ascultare. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veți lăsa liniștit.

Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea să i se facă injecții calmante. Cu toate că a încercat de mai multe ori să revină în Sfântul Munte, nu a putut, pentru că voia lui Dumnezeu era să rămână în lume la Mănăstirea Suroti, lângă Cuviosul Arsenie, Sfântul său ocrotitor. A cerut să i se aducă schima mare și camilafca. A stabilit locul mormântului și a dat porunci privitoare la înmormântarea sa.

La sărbătoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, într-o zi de luni, s-a împărtășit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputință să meargă la biserică. De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum când se apropia sfârșitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el în chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete și venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit și să se pregătească mai bine pentru ieșirea lui.

Starețul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui, spunând: „Măicuța mea cea dulce!” Timp de două ore și-a pierdut cunoștința, iar când și-a revenit a sus cu voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…”. Apoi a adormit în pace. Era 12 iulie 1994, marți la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

A fost înmormântat în spatele bisericii Sfântului Arsenie, fără să afle cineva și fără să cheme pe nimeni la înmormântarea lui. Aceasta a fost dorința Starețului, ca înmormântarea lui să se facă în taină. Ceea ce s-a întâmplat după trei zile, când adormirea lui s-a făcut cunoscută, este de nedescris. Din toate părțile venea puhoi de lume pentru a se închina la mormântul lui. Coliba lui din Sfântul Munte, Panaguda, a căzut pradă tâlharilor duhovnicești. Închinătorii au intrat pe sub gardul de sârmă și s-au cățărat pe balcon. Luau tot ce găseau: căni, cuțite, lemne, covorașe, funii, hârtii, până și buturugele pe care Starețul le folosea ca scăunele.

Deasupra mormântului său simplu, pe o placă de marmură, a fost încrustat poemul care a fost scris de el însuși:

Aici s-a terminat viața mea,

Aici și răsuflarea mea.

Aici trupul mi se va îngropa,

Iar sufletul mi se va bucura.

Sfântul meu aici locuiește,

Iar aceasta mă cinstește.

Și cred că el se va milostivi

Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,

Ca sufletul meu cel ticălos

Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos.

Monahul Paisie Aghioritul

Testamentul duhovnicesc al Starețului

Atunci când eu, renumitul Paisie, m-am cercetat pe sine-mi, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat și toate păcatele le-am făcut. Nu are importanță dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc circumstanțe atenuante. Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul. Rugați-vă să mă miluiască Hristos. Iertați-mă și iertați să fie toți cei ce cred că m-au mâhnit. Vă mulțumesc mult și iarăși rugați-vă! Monahul Paisie