Libertatea responsabilă

Articole teologice

Libertatea responsabilă

Providența divină administrează Universul cu o solicitudine egală pentru toți, încredințând în mod egal călăuzirea fiecărui neam câte unuia dintre îngerii Săi. Această călăuzire tainică, spune Crainic, nu are caracter de fatalitate, fiindcă atârnă de libertatea noastră s-o ascultăm sau nu.

Arhanghelul Mihail, „unul din cei mai dintâiu dintre cei mai mari” (Daniel 10, 13) sau unul dintre prinții cei mai de seamă precum îl numește Samuel Shultz, este călăuzitorul poporului evreu. Aceasta observăm din finele vedeniei lui Daniel de la capitolul 10 când se spune despre Mihail ca fiind „mai marele vostru” (v. 21), adică al poporului ales. Altor îngeri li sa dat călăuzirea celorlalte popoare. Dar Dumnezeu „a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor Lui” (Deuteronom 32, 8). Iar cu acest prilej, cel care a scris cel mai frumos despre ierarhiile cerești, Dionisie Areopagitul, atinge o coardă sensibilă care până astăzi e atât de actuală în spiritul european și anume aceea a poporului ales și a celorlalte națiuni. Dacă fiecare națiune e călăuzită de câte un înger, cum poate fi Israel neamul preferat al Domnului? Doar pentru că Arhanghelul Mihail este călăuzitorul lor? Nichifor Crainic se întreabă dacă Dumnezeu a dat celelalte neamuri în seama „zeilor”, mărginindu-și solicitudinea Sa specială pentru evrei?

Evident Dionisie a intuit aceste întrebări. Și tot el dă rezolvarea, răspunsul atât de așteptat care liniștește apele tulburi. El spune că „nu trebuie învinuite dreptele călăuziri ale îngerilor pentru rătăcirile celorlalte popoare spre zeii care nu sunt, ci acelea înseși au căzut de la dreapta urcare spre Dumnezeu, prin abaterea lor sau prin iubirea de sine, prin îndrăzneala și prin închinarea acordată pe măsura lor celor socotiți de ei zei” (Ierarhia cerească IX, 3). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Dumnezeu fiind prin fire bun, e gata să se ofere pe sine tuturor ca să se împărtășească toți de sfințenia lui și să se lumineze cu sufletul; deci se cere de la noi să dorim să ne împărtășim de cunoștința lui, ca să se arate libertatea noastră; căci nu e Dumnezeu cauza relelor, care este despărțirea de El; înțelesul e acesta, fiindcă nici altor neamuri nu le sunt stăpâni niscai zei străini, ci unul este Stăpânul tuturor, și astfel, celelalte trepte sunt la mijloc. Deci peste alte neamuri a stăpânit puterea cea una a lui Dumnezeu și atunci când a făcut-o prin îngerii Săi, care au împlinit slujba de ierarhi ai lor” (Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul despre Ierarhia cerească IX, 3).

Israel a căzut și el de multe ori în neascultare, conform versetului „poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaște pe Domnul. Și pentru că tu ai trecut cu vederea cunoașterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoția Mea. Și fiindcă tu ai uitat de legea Domnului, și Eu voi uita pe fiii tăi” (Osea 4, 6), ceea ce înseamnă că nu e vorba de o preferință specială din partea lui Dumnezeu. Dar în necredința generală, el a izbutit totuși să se mențină (cât a putut) în cultul adevăratului Dumnezeu. Prin urmare, el nu a fost popor ales printr-un decret divin, hotărât dinainte de veacuri, ci fiindcă prin voință proprie s-a menținut în credință. Astfel providența divină administrează Universul cu o solicitudine egală pentru toți, încredințând în mod egal călăuzirea fiecărui neam câte unuia dintre îngerii Săi. Această călăuzire tainică, spune Crainic, nu are caracter de fatalitate, fiindcă atârnă de libertatea noastră s-o ascultăm sau nu.