Cu adevărat, e interesant să cercetezi lumina şi umbrele. Când lumina Soarelui este mai puternică şi mai directă, umbrele de pe pământ se scurtează; când Hristos este mai aproape pe orizontul nostru, umbrele oamenilor ajung mai puternice şi mai lungi. Când Soarele este la amiază, la zenitul său, deasupra capetelor noastre, umbrele sânt cele mai scurte. Când Soarele se retrage spre apus, umbrele sânt cele mai lungi. Orice lu­cru din natură are un înţeles duhovnicesc; orice fenomen din lumea fizică ne învaţă despre Dumnezeu şi despre om.

Hristos este numit Soarele dreptăţii şi Răsăritul răsăriturilor. Cu cât Hristos ca Soare al dreptăţii stă mai sus, cu atât umbrele noastre omeneşti sânt mai mici şi mai scurte; cu cât Hristos este mai aproape pe orizontul nostru, cu atât umbrele oamenilor sânt mai puternice şi mai lungi. Când Hristos dispare cu totul de pe orizon­tul nostru, atunci umbrele oamenilor se lungesc, se amestecă între ele şi se ciocnesc ca nişte năluci.

O astfel de vreme a nălucilor a trăit-o lumea Creştină de mai multe ori. Am trăit-o şi noi, în zilele noastre, nu o dată. Nu am preţuit lumina, iar lumina s-a depărtat de la noi; am iubit umbrele noastre dense şi lungi, şi cu ele am acoperit tot pământul.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 146)