Mama îşi educă proprii copii atât prin cuvinte, cât mai ales prin ceea ce face zi de zi. Copilul vede cu ochii trupului, dar şi cu ochii sufletului, şi aceasta se petrece înainte de a se naşte, fiind în pântecele mamei sale, în stare de embrion. În această stare fiind, copilul primeşte chipul lui Dumnezeu. Prin mijlocirea acestui chip, copilul înţelege tot ceea ce se petrece în viaţa mamei, în viaţa de familie. Acest adevăr ne este confirmat şi de ştiinţa medicală. De exemplu, atunci când medicul îşi pregăteşte ustensilele pentru întreruperea sarcinii, el, copilul, începe a se nelinişti, a se tulbura, intuind crima la care este condamnat. De aceea, atunci când mama este însărcinată, trebuie să aibă o viaţă liniştită, o viaţă de rugăciune, viaţă pe care copilul încă din pântecele ei o vede şi şi-o împropriază, aplicând-o la vârsta cuvenită.

Copilul, după ce este născut, pe măsura creşterii cu trupul, face ceea ce a văzut şi, după naştere, face ceea ce vede pe mamă făcând, face cu posibilităţile pe care i le oferă viaţa.

Cuvintele pe care copilul le înţelege cel mai bine sunt două: cel de „frumos“ şi cel de „urât“. Mai puţin înţelege în primii 4-5 ani cuvântul „bine“. Când acesta face ceva bun, iar mama spune copilului cuvântul „frumos“, el râde şi deci se bucură. Atunci când face ceva rău şi mama îi spune „urât“, copilul se întristează şi chiar plânge, iar când mama îi spune „te-ai făcut urât“, îndată aleargă în faţa oglinzii şi, privindu-se, începe să plângă şi mai mult. Mama, cu înţelepciunea dată de dragostea de mamă, îi spune copilului cuvinte mângâietoare, şi copilul îndată începe să se liniştească şi chiar zâmbeşte, dar reţine că trebuie să facă ceea ce îi spune mama, înţelegând că ea îi spune numai ceea ce este frumos.

Ordinea şi curăţenia în viaţa de şcolar să fie permanent în preocupările mamei

De mic, copilul trebuie să fie învăţat, îndrumat să se roage. La început să se roage nu cu cuvinte, pentru că el nu ştie încă să vorbească. Dar atunci când mama stă la rugăciune, în genunchi, copilul o vede şi şade şi el în genunchi, imitând pe mama sa, aşa cum poate el. Când mama lucrează, copilul o vede şi vrea să o imite, dar, fireşte, nu poate. Şi totuşi mama îi dă ceva să facă, să lucreze cu mâinile, folosindu-se de jucăriile copilăriei.

Cum vorbeşte mama, potolit, cu calm, aşa învăţă şi copilul să vorbească.

Când copilul creşte cu vârsta, şi mai ales în anii şcolarizării, clasele I-IV, mama trebuie să-l povăţuiască potrivit învăţăturilor morale: să vorbească frumos cu cei de o vârstă cu el, să nu se certe, să nu se bată, să nu spună minciuni, să-şi pregătească bine lecţiile şi să reţină învăţăturile morale din lecţiile din carte şi, mai ales, din povăţuirile sănătoase ale dascălilor. Ordinea şi curăţenia în viaţa de şcolar să fie permanent în preocupările mamei. Nu toate mamele au bogate cunoştinţe din cărţi, însă orice mamă are cunoştinţe din experienţa vieţii, câştigată prin dragostea de muncă şi râvna pentru rugăciune.

Munca şi rugăciunea povăţuiesc cel mai bine pe orice om, mai ales pe orice mamă. Cinstea, corectitudinea în tot ce face şi în orice cuvânt vorbit sunt sădite cu toată răspunderea de o mamă, de adevărata mamă, şi majoritatea covârşitoare a mamelor sunt mame cu adevărat.

Se vorbeşte despre „cei şapte ani de acasă“, adică de primii şapte ani de viaţă ai copilului, perioadă de timp în care mama i-a fost dascăl copilului ei.

Paginile vechilor cărţi de citire aveau ca scop educarea copilului pentru viaţa de mai târziu. Odată cu aceasta, copilul-elev primea, tot din paginile cărţii, şi cunoştinţe de istorie, geografie, ştiinţele naturii şi alte cunoştinţe despre viaţă.

Dictonul latin „non scolae sed vitae discimus“ era cunoscut de orice şcolar, cunoscut cu mintea şi înfăptuit cu voinţa.

Oamenii de seamă din diferite activităţi, care au avut rosturi importante în societate, au avut şi mame înţelepte, cu adevărat mame.

Cărţile vechi de citire cuprindeau lecţii în care se vorbea de mame deosebite: mama lui Ştefan cel Mare, mama mitropolitului Iacov Stamate, mama Sfântului Vasile cel Mare, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, mama Sfântului Grigorie Teologul, mama Fericitului Augustin şi alte mame ale căror nume e cu neputinţă a le menţiona după cum se cuvine.

Biserica, spune Mihai Eminescu, este „mama duhovnicească a poporului român“. Orice mamă, cu adevărat mamă, este „cea mai bună fiică a Bisericii“ atunci când cercetează Sfânta Biserică, lăcaşul de rugăciune, cât mai des, împreună cu fiii pe care i-a dat Dumnezeu, şi mai ales atunci când ea, împreună cu fiii ei, merge la Sfânta Taină a Spovedaniei şi apoi la cea a Împărtăşaniei.

Mamele adevărate învaţă pe copiii lor să facă milostenie, ajutând pe cei săraci, dându-le cu mânuţele lor o bucată de pâine, o farfurie de mâncare şi un bănuţ. Această faptă copilul o face cu toată dragostea, prin aceasta devenind un om milostiv, un adevărat om, fiu al lui Dumnezeu, fiu iubit al mamei şi al tatei, un om cu demnitate în societatea în care trăieşte şi lucrează pentru binele său personal, al aproapelui şi spre slava lui Dumnezeu. (*Titlul şi intertitlul aparţin redacţiei)