Mănăstirea Hadâmbu, un Athos românesc și o lumină universală a sfințeniei, odihnește pe pământ între dealuri, departe de drumurile tulburate de zgomot, departe de orașe și de freamăt lumesc, undeva suspendată între cer și pământ, înălțându-se parcă mereu mai sus, undeva unde numai sufletul mai poate pătrunde. După drumuri sinuoase, uneori desfundate, sate pestrițe și sărăcăcioase, păduri parcă nesfârșite, pe culmile dealurilor se înalță ca o cruce a firii Mănăstirea Hadmbu. E o catedrală de lumină albă, revărsată din cer, iluminată interior, cu lumina izbuncnind de pretutindeni. Vâzând-o îți aduci aminte de cetatea veșniciei din Apocalipsă care n-are trebuință de soare, căci Însuși Mielul Hristos este Soarele ei („Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și luminătorul ei este Mielul“ Apocalipsă 21, 23).

Hotarele firești și proporțiile arhitectonice, aici își pierd noima. E ca o explozie de lumină din pământ, care s-a oprit, în zborul ei către ceruri, undeva pe culmea dealului. Însă frumusețea aceasta nepământeană nu e decât o proorocie de taină a ceea ce va urma. În Mănăstire se află Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, o minune a firii, în expresivitatea ei de o gingășie cerească și cu o privire de rai străfulgerat în privire. Chipul Pururea Fecioarei are frumusețe stăruitoare, mereu altfel, divers în dăruire, privind îndurerată, parcă plângând, îmbrăcată în aur și în lacrimi, priveghind cu dor și cu durere neputințele omenești. Fața ei e ca o respirație de lumină pură, ca o vedenie a Duhului Sfânt, care revarsă peste oameni lumina vieții.

Creștinii, osteniți de urcușul ce parcă nu are capăt, simt ceva mai presus de fire, o putere negrăită ce se revarsă din ochii mari, cât cerul, ai Maicii Domnului. Îngenunchiază în fața icoanei și cu ochii în lacrimi vorbesc cu Dumnezeu și cu Maica Lui, la sfat de taină, în tăcerea bisericii mici, în care încap toate cerurile.
Mai presus de orice evidență, miile de oameni care se strâng la Hadâmbu pentru Liturghie și rugăciune arată forța de dincolo de veac, lumina vindecătoare, liniștea ce izvorăște din cer și adastă pe chipuri și în inimi, smerenia slavei lui Dumnezeu. Slujbe îndelungi, făcute cu acrivie, privegheri de toată noaptea, Liturghii îngemănate cu cerul, și dincolo de toate prezența de har a Maicii Domnului făcătoare de minuni, fac din Hadâmbu o oază de rai pe pământul frământat de setea neostoită după putere. Oamenii simt cu sufletele lumina nevăzută a harului bătând ca o inimă. Oamenii credinței nu pot fi înșelați. Nici măreția catedralelor sau a porților, nici imensitatea sau solemnitatea pământească nu îi pot strânge de pe aiurea. Doar gingășia infinită, fără hotar a Maicii durerilor, inima ei de mamă, vindecarea ca firesc dumnezeiesc al făpturii, îi adună la rugăciune. Ființa lor simte și înțelege mai presus de minte iubirea ce se revarsă din ochii Maicii Domnului.
Istoria Mănăstirii Hadâmbu este o istorie de dureri și de bucurii, cu multă pustiire și moarte, dar având ajutorul necontenit al Maicii lui Dumnezeu.
Din unele documente domnești aflăm că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit boierului grec Iani Hadâmbu, fost chelar, un loc "în pădurea Iașilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Nașterii Preacinstitei și Născătoarei de Dumnezeu". Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moșii în județele Iași și Vaslui, numai în Iași având 22 dughene, locuri de case, pivnițe de piatră pe Ulița Mare, case în Târgul vechi de jos . Boierul Iani Hadâmbu a primit această proprietate cu scopul de a reînnoi o veche bisericuță de lemn din secolul al XV-lea, având hramul "Sfântul Ierarh Nicolae".
Pisania care este scrisă în slavona veche, dăltuită în piatră și situată deasupra ușii de la intrarea în biserică, glăsuiește următoarele: Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a reînnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbu în pădurea Iașilor din Dealul Mare unde este hramul Precistei și Născătoarei de Dumnezeu în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7169 (1659), septembrie 8.
Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, datorită acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. În jurul anului 1810, schitul Hadâmbu era închinat Mănăstirii Galata, iar apoi pentru 3 ani Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici au viețuit mai multe generații de călugări greci până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când a fost dată legea secularizării averilor mănăstirești (1863). În urma acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Abia în 1937, prin voința starețului Iov Mazilu și cu binecuvântarea patriarhului Miron Cristea, sfântul locaș a fost repopulat cu monahi și renovat, cunoscând o scurtă perioadă de înflorire, până în 1960, când frații au fost alungați de autoritățile comuniste și s-au risipit prin satele sărace din împrejurimi, unde lucrau cu ziua.
Suferința și prigoana cunoscute de acest loc îndepărtat îi fac astăzi atât pe monahi, cât și pe creștinii pelerini, să fie încredințați că minunile petrecute aici nu sunt întâmplătoare. Stăruie în aer și în suflete ceva, ca o durere ascunsă, o istorie de pribegii și bejenii, de suferință îngemănată cu speranță, întru mila Maicii Domnului.
În 1937-1938, preotul Octavian Zmău din Roman a pictat două icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a închinat, ca danie, Mănastirii Hadâmbu. În perioada celor treizeci de ani de părăsire a Bisericii, odoarele au fost închise într-o ladă, în altar, așteptând ieșirea la lumină. Răbdarea Maicii Domnului se măsoară în veacuri. Aștepta, cu sfințenie, ca icoana ei să fie descoperită din nou, să izvorască din nou milostivire și îndurări. În 1990, odoarele au fost așezate cu cinste în Biserică, dupa noua sfințire a acesteia, iar cațiva ani mai târziu li s-a făcut ferecătura de aur și de argint.
Icoana a fost donata Schitului din Dealul Mare, cum este cunoscuta Manastirea Hadambu, de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. Icoana a fost apoi ferecată în argint de meșterul Ion Contfas din Târgu Neamț. În anul 2003, izbucnind un incendiu, arde în întregime o casă monahală și moare un tânar sucevean, Nicușor Leuca. Obiectele bisericești din casă ard, însă, prin miracol, doar icoana Maicii Domnului, în sute de exemplare litografiate, rămâne neatinsă. Pe langă această icoană care în mod nu prea obișnuit o reprezintă pe Maica Domnului ținând pruncul în partea dreaptă (stânga privitorului), mai sunt alte 3 icoane făcătoare de minuni.