Exemplul vieții Sfântului Antonie cel Mare, primul sihastru al Egiptului, a dat roade. Pustiul s-a transformat în oraș al călugărilor. Ca să ne dăm seama de impactul monahismului egiptean în secolul al IV-lea, este îndeajuns a aminti o lege a împăratului bizantin Teodosie I, lege ce limita intrarea în monahism, în defavoarea armatei imperiale. Acest lucru, pentru că existau două armate cu efective aproape egale: cea a călugărilor și cea a soldaților.

La Nitria și Sketis, acolo unde viețuise marele Antonie, au fost înființate mai multe comunități monahale. Viața călugărilor era independentă, fiecare având propria colibă sau peșteră în deșert, comună fiind doar rugăciunea duminicală, care se oficia de către un preot. La mijlocul secolului al IV-lea, preotul comunităților din aceste zone era părintele Macarie. Mereu pe drum, între numeroasele sate monahale, alinător al celor bolnavi, părinte al celor în nevoie, Sfântul Macarie a fost reținut de conștiința Bisericii drept „cel mare”.

Acolo unde s-a odihnit pentru veșnicie, ucenicii au ridicat o mănăstire – un loc în care, din anul 360 și până astăzi, rugăciunea nu s-a sfârșit. O rugăciune ce trece dincolo de barierele confesionale, mănăstirea fiind locuită, în prezent, de o sută de călugări ce țin de Biserica Coptă din Egipt. La 92 de kilometri de Cairo, mănăstirea Abba Macarius este o adevărată oază în mijlocul deșertului. Un loc căutat atât de ortodocșii Patriarhiei Alexandriei, cât și de credincioșii copți, pentru valorile comune, universale, ce sunt adăpostite aici.

În biserica centrală se află spre închinare moaștele celor 49 de călugări mucenici uciși de către invadatorii musulmani, dar și moaștele prorocului Elisei. Nu mai puțin important este faptul că, în timpul lucrărilor de restaurare din ultimii ani, sub peretele nordic al bisericii au fost descoperite și o parte din sfintele relicve ale Sfântului Ioan Botezătorul.