Obiceiurile creștinilor de astăzi își au rădăcinile în istorie, ca o lentilă prin care putem vedea lumea. Vedem o lume în care funcţionează principiul cauză-efect, iar întrucât trecutul este mai bătrân decât prezentul, ne îndreptăm către el pentru a afla sursa prezentului. Unele culturi au amintiri din timpuri mai îndepărtate decât altele (istoria Americii se întinde de obicei doar până la începutul ciclului noutăților prezente). Același exercițiu al minții gestionează și citirea Scripturii. Pentru mulți, Scriptura reprezintă povestirea de inspirație divină a istoriei poporului lui Dumnezeu. Acea istorie este citită ca o istorie, crezută ca o istorie și aplicată prezentului prin extragerea învățăturilor din istorie. Orice contestare al caracterului istoric al unei povești este văzută astfel, ca un atac asupra autorității și integrității Scripturii. Însă această istoricizare a Sfintei Scripturi este relativ nouă: există şi alte modalităţi de lectură care adesea relevă mai mult conţinut al tainelor lui Dumnezeu.

Prin acest articol ofer o analiză a poveștii distrugerii Sodomei și Gomorei, o tălmăcire non-istorică ce oferă o perspectivă a tainei lui Hristos și un pas pe calea mântuirii.

Să îndepărtăm pentru o clipă Sodoma și Gomora din domeniul speculațiilor istorice. Avem povestea din cartea Facerii capitolul 18. Dumnezeu i se arată lui Avraam sub chipul a trei îngeri (povestea se schimbă straniu între referințe la plural și singular, Sfinții Părinți au interpretat acest lucru drept prefigurarea Sfintei Treimi). În timpul vizitei Sale pe pământ Dumnezeu a zis:

„Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să fac? Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit.” Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu.” De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului.

Iar acum începe mijlocirea pentru Sodoma şi Gomora:

Şi apropiindu-se Avraam, a zis: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?” Zis-a Domnul: „De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela.” Şi răspunzând Avraam, a zis: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?„ Zis-a Domnul: „Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi”(Facere 18, 17-28).

Și dialogul continuă până când Domnul făgăduieşte să cruţe cetăţile de va găsi acolo doar zece drepţi.

Cetăţile Sodoma şi Gomora reprezintă lumea în care trăim. Acestea sunt asemănătoare cu descrierea lumii din povestea lui Noe din Facere:

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut”(Facere 6, 5-7).

Hristos compară lumea lui Noe cu cea în care trăim (Luca 17). În același loc Hristos compară lumea lui Noe, lumea Sodomei și lumea de la sfârșitul veacului (adică prezentul).

Îl găsim pe Iisus în povestea Sodomei. La fel ca în povestea Potopului, cei drepți din Sodoma sunt salvați (Lot, soția sa și cele două fiice). Sfântul Petru compară sufletele din Arca lui Noe (opt la număr) cu aceia dintre noi care ne-am mântuit prin botez (1 Petru 3, 20-21).

Însă ar trebui să încercăm să ne includem și pe noi în poveste. Întrucât nu trăim în vremea sfârșitului lumii, ci în vremea mijlocirii lui Avraam. În povestea din Facere, bărbaţii (îngerii) au plecat spre Sodoma (astfel vor face îngerii şi la sfârşitul veacului, Matei 13, şi, interesant, se străduiesc să nu distrugă grâul). Însă povestea din Facere ia o întorsătură exact în acest punct. Deși îngerii s-au îndepărtat, Avraam stă înaintea Domnului și începe să se roage. În vremea aceasta, judecata Sodomei şi Gomorei este în aşteptare, se află în balanţă. Va cruţa Domnul cetăţile pentru cei 50 de drepţi? 45? 40? 30? 20? 10? Cu teamă şi cutremur îndrăzneşte Avraam să se târguiască cu Domnul. Cu frică şi cutremur acesta întreabă: Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos?

Însă nu Îi cere Domnului să îi piardă pe cei păcătoşi. Îi cere Domnului să îi cruţe pe cei păcătoşi datorită celor drepţi. Nu este de mirare că Avraam este numit veșnicul prieten al lui Dumnezeu (2 Cronici 20, 7). Trăim în vremea mijlocirii sfinţilor. Tânguirea mucenicilor până când, Stăpâne (Apoc. 6, 10) sub Tronul lui Dumnezeu trebuie așezată împreună cu rugăciunea lui Avraam Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos?

Mi se pare interesant că în timpurile în care trăim astăzi, mulți creștini se numără printre cei care cer pierderea celor păcătoși. Dacă am fi fost mucenici, o astfel de rugăciune ar putea fi strigătul celor drepți. Dar ar fi mai bine să ne alăturăm lui Avraam și să ne rugăm ca Domnul să cruțe lumea celor păcătoși pentru cei drepți. Aceasta, se pare, este inima rugăciunii în viețile sfinților.

Acest mod de a înțelege capitolul 18 de la Facere, indică de asemenea rolul important în mântuirea noastră jucat de mijlocirea altora (atât celor care mai trăiesc sau a celor ce au trecut la Domnul). Credința ortodoxă ne învață că mijlocirea continuă dincolo de moarte (precum acei mucenici din Apocalipsă). Noi suntem beneficiarii îndurării lui Dumnezeu, ale cărui milostiviri sunt susținute de rugăciunile credincioșilor. Dinamica din povestea Genezei mută centrul acțiunii dincolo de un fatalism pre-determinat (păcatul necesită pedeapsa pe măsura sa) și îl plasează în cadrul vieții oamenilor lui Dumnezeu. Această interpretare mută de asemenea povestea Sodomei și a Gomorei din paginile dezbaterilor morale și o plasează în inimile noastre (acolo unde a aparținut dintotdeauna). Oricare ar fi fost păcatul din acele cetăți, Avraam s-a rugat.

Multe dintre slujbele ortodoxe se încheie cu această cerere: Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin! Chiar şi aşa.