Una din cele mai interesante scene din tabloul Judecății de Apoi, așa cum este înfățișat la Voroneț și la celelalte mănăstiri pictate în timpul domniei lui Petru Rareș, o reprezintă cea numită de iconografi: „marea cea gânditoare“. Așa cum a demonstrat Domnul Sorin Dumitrescu în cartea „Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc“, asamblul iconografic redă de fapt o secvență din Vedenia asupra Înfricoșatei Judecăți a Sfântului Nifon, episcopul Constanțianei (sec. IV). Reprezentarea iconografică a mării gânditoare este inspirată de paragraful în care Hristos Judecătorul li se adresează îngerilor: „Să mergeți la marea cea gânditoare ca să găsiți urmele domnului întunericului“. Ce înseamnă „marea cea gânditoare“? De ce Mântuitorul nu spune: „căutați-l în întunericul cel mai din afară“ sau „mergeți în adâncurile pământului“? Departe de a fi doar o metaforă, marea cea gânditoare reprezintă cea mai potrivită descriere a modului prin care lucrează duhurile întunericului.
Privind reprezentarea ei pe frescă, vedem cum în tabloul compozițional al mării gânditoare sunt incluse următoarele elemente: apa învolburată, o femeie care stă pe doi monștri marini și un octopod. Femeia, al cărei chip seamănă cu o zeiță antică, este personificarea rațiunii omenești – Athena. Cei doi pești uriași, monștri marini fac trimitere la versetele 26-27 din Psalmul 103: „Marea aceasta este mare și largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăți mici și mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea“. Se știe, balaurul, de fapt, este o trimitere la diavolul. Octopodul (caracatița) a fost inclus și el pentru a arăta că marea cea gânditoare nu personifică gândirea (care nu are nimic rău în sine) ci un mod greșit de a gândi.
În greaca veche termenul care desemnează, deopotrivă, caracatița și pe omul înzestrat cu iscusință este polytropos (M. Detiene, J.P. Vernant, „Vicleșugurile inteligenței“, ed. Symposion). Problema e că această iscusință, în greacă, metis, nu este născută din spiritul dreptății ci este impregnată de viclenie. Ea se apropie de domeniul vicleniei nelegiuite, al minciunii perfide al trădării. Această inteligență se deghizează, își ia o înfățișare prin care își ascunde adevărata natură pentru a-l atrage pe oponentul său în capcană. Practic, omul caracterizat și lăudat de greci ca fiind înzestrat cu metis era un om apropiat de ceea ce am caracteriza astăzi ca fiind un om diabolic: mereu la pândă, iscoditor, nelimitat în vicleșuguri și stratageme. Metis- inteligența vicleană, falsifică realitatea. Un lucru deosebit de interesant îl reprezintă asocierea făcută de greci între omul „iscusit“ și caracatiță. Datorită supleței tentaculelor și polimorfiei sale, caracatița este aproape imposibil de prins: se ascunde în întunericul din cerneala pe care ea singură o secretă, întuneric de care se folosește fie pentru a amăgi victima, fie pentru a scăpa de adversar. Caractița reprezintă tipul unei forme de inteligență: polyplokon noema, o inteligență tentaculară.
Vietate piezișă, a cărei față nu este niciodată clar deosebit de spate, mergând în toate direcțiile și fiind propriul său întuneric, caracatița din pictura voronețeană simbolizează aceeași inteligență vicleană, alambicată, dibace în capcane și șiretlicuri ca cea a îngerului căzut - demonul care își mistifică propria ființă și rațiune pentru a atrage pe om în adâncurile gheenei. Femeia pictată în această scenă reprezintă chipul atrăgător și înșelător al înțelepciunii lumești, iar sofismele sale sunt tentaculele patimilor învăluite sub aparența binelui care îl atrag pe cel necredincios în abis.
Marea cea gânditoare desemnează o realitate demonică, marcată de duplicitate, polimorfie, politropie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că marea cea gânditoare este tărâmul noetic al părăsirii de Dumnezeu. Această mare este vie fiindcă este locuită: „apele patimilor din care crește marea tulbure și amestecată care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniștească“ („Capete foarte folositoare în acrostih“, 105). Vie, fiindcă „patimile sunt demonii“ (82). „Gândurile păcătoase, care sunt rațiunile demonilor“ (67) reprezintă substanța acestei mări. Cât timp permitem patimilor să ființeze în noi, iadul își potențează existența.