La slujba Cununiei, se citeşte din Epistola către efeseni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul 5, versetele 22-33). Rareori veţi vedea pe mire tresărind, când aude îndemnul: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (v. 25); „bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor” (v. 28); „fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi” (v. 33). Dar adesea poţi vedea un soi de satisfacţie în zâmbetul mirelui şi disconfort sau chiar dezaprobare pe chipul miresei, când se spune: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. (...) Femeia să se teamă de bărbat” (v. 22-24 şi 33). Semn că nici unul, nici altul nu au aflat care este tâlcul acestor cuvinte şi, prin urmare, nu ştiu ce lucrare sunt chemaţi să-şi asume prin Taina Nunţii.

Mai întâi, o precizare de ordin general. Oricine doreşte să fie mădular viu în Biserică, în Trupul lui Hristos (cf. I Corinteni 12, 27), se angajează într-o lucrare specifică. Spre exemplu, nu se intră în mănăstire pentru a scăpa de griji ori pentru a munci în folosul unei comunităţi; nici măcar pentru a participa la slujbe mai des decât o fac cei din lume. Monahul doreşte să dobândească pe Dumnezeu prin dăruire totală, iar pentru asta caută rugăciunea neîncetată, se înfrânează mereu şi cultivă ascultarea desăvârşită (tăierea voii). Acestea sunt lucrările lui specifice, care nasc dragostea pentru Dumnezeu şi pentru întreaga lume. Lucrarea celui căsătorit este să dobândească pe Dumnezeu - Care „este iubire” (I Ioan 4, 8) - prin raportarea la celălalt. Dar cum înveţi să iubeşti în căsnicie, adică să lucrezi la permanenta apropiere de Dumnezeu?

Atunci când trupul are o boală, mergem la un medic de specialitate, ales în funcţie de acea parte din corpul nostru care prezintă anumite simptome. Aşa şi în cele spirituale. Deşi prin Adam şi Eva întreaga fire omenească a cunoscut o aceeaşi cădere (corupere), cei doi căzând într-un mod de existenţă predominant biologic, cu multe neputinţe şi vulnerabilităţi, totuşi există şi un mod specific prin care cei doi au căzut din relaţia lor cu Dumnezeu. Mai întâi, Eva a ales să nu asculte de porunca divină, ci de vocea ispititoare a şarpelui - cel numit şi „tatăl minciunii”  (Ioan 8, 44). A dat şi lui Adam să guste din rodul pomului oprit, dintr-un soi de dragoste faţă de bărbatul său: „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3, 6). Eva nu şi-a asumat că a fost cea care a iniţiat această neascultare faţă de Dumnezeu, ci a dat vina pe cel ce „a amăgit-o” (Facerea 3, 13). Bărbatul, deşi şi el s-a făcut neascultător primind „oferta” Evei, a greşit în special cu neiubirea. Atunci când a fost creată femeia şi i-a fost încredinţată de Dumnezeu, Adam şi-a asumat-o şi a recunoscut-o ca fiind parte din fiinţa sa: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). După cădere, el s-a lepădat rapid de Eva, tratând-o ca pe un străin: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12).

Aşadar, căderea Evei a fost marcată de neascultare (în urma unor „calcule” după mintea proprie), iar cea a lui Adam de neiubire (sau de „scoatere de la inimă”, de neasumare). Aşa cum fiecare viciu se corectează cultivând virtutea opusă, tot aşa cei doi, bărbatul şi femeia, au de lucru mai ales la ceea ce constituie în ei – să o numim aşa – „slăbiciunea originară”: femeia este, prin urmare, chemată să cultive ascultarea, bărbatul, să înveţe să iubească. Evident, ambii sunt datori unul altuia cu dragoste şi chiar cu ascultare, dar fiecare, în particular, e nevoie să insiste mai ales asupra unui aspect anume.

Învăţătura Sfântului Apostol Pavel este, din păcate, adesea înţeleasă în mod greşit. În virtutea lecturii Apostolului de la Cununie, soţul ajunge să pretindă ascultare de la soţia sa, iar soţia să pretindă (tot mai multă) dragoste de la soţul său. Or, aici nu este vorba despre ceea ce au de pretins sau de aşteptat unul de la celălalt, ci despre ceea ce au de lucrat fiecare în relaţia cu celălalt. Diferenţa este uriaşă! Iar dacă îşi asumă fiecare lucrarea specifică, aceasta atrage mult har nu doar la nivel personal, ci şi la nivelul relaţiei, care se se preschimbă în chip uimitor.

Femeia are datoria de a lucra ascultarea şi dacă soţul ei este mai puţin priceput, mai puţin inteligent decât ea. Sau dacă este necredincios ori mai puţin înaintat duhovniceşte. Maica Domnului a primit Vestea cea Bună direct de la Arhanghelul Gavriil. Dar, ulterior, îngerul Domnului a dat poruncă Dreptului Iosif să ducă şi apoi să aducă din Egipt pe Prunc şi pe „mama Lui” (cf. Matei 2, 13 şi 19). Chiar dacă Fecioara Maria era cu mult mai sporită în sfinţenie şi în har, nu ea, ci bărbatul cu care era logodită a primit porunca dumnezeiască, iar dânsa a făcut ascultare. Singura limită a ascultării femeii de bărbat, ca şi în cazul ascultării de duhovnic sau de mai marii Bisericii, este păcatul sau erezia. La fel şi bărbatul, el are de lucrat la dobândirea unei iubiri cristice pentru soţia sa, indiferent de (ne)meritele sau de (ne)frumuseţea acesteia. Cele două tipuri de lucrări specifice aduc în chip minunat pe Dumnezeu în viaţa celor doi soţi. Mai repede decât prin orice alte mijloace.