Preasfânta Fecioară Maria este exemplul deplinei supu­neri şi al nesfârşitei smerenii. „Vestea cea bună” pe care i-a a dus-o îngerul ar fi trebuit să o umple de uimire, ca fiind un lucru neaşteptat, necunoscut, măreţ şi înspăimântător în măreţia lui. Totul era nou pentru ea în ceea ce se spusese şi era de aşteptat ca sufletul neprihănit al tinerei Fecioare fie să se tulbure, fie să se trufească de soarta excepţională ce i se hărăzise. Dar în inima curată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu s-a iscat nici tulburare, nici trufie. S-a umilit până la pământ înaintea Atotputernicului, renunţând la sine până la totală uitare, dând un singur, unic răspuns: „Iată roa­ba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

Cât de rar se vorbeşte despre Preasfânta Fecioară în toată viaţa pamântească a Mântuitorului! După naşterea lui Hristos o vedem doar atunci când Fiul său, adolescent, învaţă pe cei aflaţi în templu, apoi la nunta din Cana Galileii, iar apoi la picioarele crucii. Maica Domnului nu se arată nicicum in ochii oamenilor, ca şi cand ar fi vrut să se facă nevăzută, în schimb, înaintea lui Dumnezeu, ea stă şi rămâne mereu pe înălţimea sfintei sale chemări. Binecuvântată este între femei în vecii vecilor. Tainica faptă de iubire şi de jertfire de sine, ascunsă de ochii oamenilor, neînţeleasă de oameni, dar măreaţă prin smerenia ei, stă şi astăzi înaintea lui Dum­nezeu infinit mai sus decât oricare altă faptă aflată la vede­re, lăudată şi acceptată de oameni.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p.108)