Lactanțiu: A doua zi, s-a afişat un edict prin care se stipula că adepţii religiei creştine sunt excluşi din toate funcţiile şi demnităţile oficiale, că sunt pasibili de tortură, oricare le-ar fi statutul şi treapta socială şi că va fi îngăduită orice acţiune juridică intentată împotriva lor. În schimb, aceştia nu au dreptul să apară în instanţă în vreun proces de ultraj, de adulter, de furt: într-un cuvânt, le era luată libertatea şi chiar dreptul de a vorbi (DMP 13,1; trad. C. Bejan)

Este vorba despre un prim edict, promulgat la 24 februarie 303 d. Hr. și pus în practică în Orient și în Occident deopotrivă, de Dioclețian, Maximian Hercule și Galeriu (și mai deloc, se pare, de către Constanțiu  – cf. Eus., Ist. bis. 8, 2, 4 şi Mart. Palaest., praef., 1; 2, 1. Prin acesta:

1.       se hotărăște ca:

1.1.toate bisericile creștine (sau alte case în care s-ar fi găsit Scripturile creștine) urmau să fie distruse;

1.2.toate Scripturile și celelalte cărți liturgice urmau să fie arse, iar obiectele bisericești să fie confiscate;

1.3.toate adunările în vederea slujbei creștine urmau să fie interzise;

2.       creștinii nu se puteau adresa justiției, cei care posedau privilegii juridice urmau să fie lipsiți de ele, iar personalul civil al palatului imperial, constituit probabil din oameni eliberați, urmau să devină sclavi.

Prin acest edict nu s-a cerut un test general al sacrificiului, ci era atacată numai Biserica, prin membrii ei de vază, ca și prin distrugerea sau confiscarea clădirilor și cărților bisericești aflate în proprietatea acesteia.

După Eusebiu, un al doilea edict poruncește arestarea clerului creștin, în primăvara sau vara anului 303.

Eusebiu: La scurtă vreme după aceea (…) a ieșit o poruncă împărătească potrivit căreia conducătorii Bisericilor de pretutindeni trebuie să fie aruncați în închisoare și puși în lanțuri. Și priveliștea care a urmat de aici întrecea tot ce se poate descrie: temnițele, care în toate vremurile fuseseră destinate doar pentru închiderea ucigașilor și a prădătorilor de morminte, erau pline acum de o mulțime nenumărată de episcopi, de preoți, de diaconi, de citeți și exorciști, încât nu mai era loc în ele pentru cei osândiți ca răufăcători. (Ist. bis. 8, 6, 8-9)

Urmează un al treilea, prin care se dorea instituirea unei amnestii pentru cei închiși, cu condiția ca toți să sacrifice: în cazul acceptului, li s-ar fi dat drumul, iar în cazul refuzului, ar fi fost condamnați.

Și iarăși au fost puse în circulație alte edicte, potrivit cărora cei care jertfesc idolilor vor putea pleca în libertate, pe când cei care se împotriveau se poruncea să fie puși la tot felul de chinuri. Și cine ar putea număra de astădată mulțimea martirilor din fiecare ținut, îndeosebi din Africa, din Mauritania, din Tebaida și mai ales din Egipt, de unde mulți emigraseră prin alte orașe și ținuturi, dând martiri și acolo. (Ist. bis. 8, 6, 10 trad. Bodogae)

După mărturia aceluiași Eusebiu, în lucrarea Martirii din Palestina, numai un al patrulea edict, emis în ianuarie sau februarie 404, poruncea tuturor locuitorilor imperiului să se supună unui test al sacrificiului.

În decursul celui de-al doilea an [304-305], lupta împotriva creștinilor a devenit și mai crâncenă într-o vreme când la conducerea țării ajunsese Urban [guvernator al Palestinei]. Mai întâi se răspândiseră o serie de scrisori imperial, prin care se poruncea, pe baza unui decret general, că toți locuitorii din toate orașele sunt obligați să aducă jertfe sângeroase și libații idolilor. (Mart. Palaest.3, 1 trad. Bodogae)

Suntem informați că între creștinii persecutați s-ar fi numărat chiar soția și fiica lui Dioclețian:

Lactanțiu:Ca urmare, împăratul se dezlănţuia nu numai împotriva slujitorilor palatului, ci împotriva tuturor; şi, mai întâi de toate, Diocletianus le-a constrâns pe fiica sa Valeria şi apoi pe soţia sa Prisca să se pângărească făptuind un sacrificiu. (DMP, 15, 1 trad. Bejan)

Marea persecuție a născut o mulțime de martiri și mărturisitori care au rămas tari în credința creștină. În cuvintele retorului și istoricului creștin:

Asta înseamnă să fii discipolul lui Dumnezeu, asta înseamnă să fii soldatul lui Hristos pe care nici un duşman nu-l răpune, nici un lup nu-l răpeşte din taberele cereşti, nici un lanţ nu-l leagă, nici o durere nu-l învinge, nici un chin nu-l înspăimântă. (DMP, 16, 9 trad. Bejan)

*

Suplimentar

de Ste Croix, „Aspects of the "Great" Persecution”, în Harvard Theological Review, 47 (1954): 35-45; Barnes, Constantine and Eusebius (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1981), 22-23; Luce Pietri, „Les résistances: de la polémique païenne à la persécution de Dioclétien”, în Naissace d'une chrétienté (250-430), ed. Charles Pietri şi Luce Pietri, Histoire du christianisme des origines à nos jours  (Paris: Desclée, 1995), 175-176.