I

1. V-am scris, fraților, cele privitoare la martiri și despre Fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuția, pecetluind-o, ca să spu­nem astfel, prin mucenicia sa, căci toate cele petrecute s-au făcut ca Domnul să ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după Evanghelie.

2. Căci, asemenea Domnului, el a așteptat să fie dat (morții), pentru ca și noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci și cele ale aproapelui. Căci dragostea adevărată și statornică urmărește ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe toți frații.

II

1. Fericite și vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu, căci, devenind noi mai evlavioși, trebuie să atribuim lui Dumnezeu puterea Sa peste toate.

2. Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea și iubirea lui de Dumnezeu? Sfâșiați prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la vinele și arterele dinlăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât și pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă și să se vaiete ; iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut și n-a suspinat, cei chinuiți dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, preavitejii martiri ai lui Hristos sunt ca și dezbrăcați de trup, sau, mai bine că Domnul Însuși este de față și vorbește cu ei.

3. Și, luând aminte la harul lui Hristos, au disprețuit chinurile lumii, câștigând printr-o singură oră (de suferințe) viața de veci. Iar focul săl­baticilor lor chinuitori era pentru ei răcoritor, având înaintea ochilor să scape de focul cel veșnic, care nu se stinge niciodată, și priveau cu ochii inimii bunătățile păstrate celor ce îndelung rabdă, despre care ure­chea n-a auzit, ochiul nu le-a văzut și nici la inima omului nu s-au suit. Lor, însă, le-au fost arătate de Domnul, deoarece nu mai erau oameni, ci îngeri.

4. De asemenea, și cei aruncați fiarelor sălbatice au îndurat chi­nuri îngrozitoare, iar alții au fost pironiți prin cuie și pedepsiți și eu alte felurite chinuri, pentru ca vrăjmașul, de-i era cu putință, să-i facă să tăgăduiască pe Hristos, printr-o îndelungată chinuire.

III

Multe, într-adevăr, a uneltit diavolul împotriva mucenicilor, dar, prin harul lui Dumnezeu, n-a reușit nimic contra nici unuia. Căci prea viteazul Germanicus a învins teama lor prin răbdarea lui, ca unul care s-a luptat cu cel mai mare curaj cu fiarele. Voind, deci, proconsulul să-l convingă să se lepede de Hristos, zicând-i că-i pare rău de tinere­țea lui, el a întărâtat singur fiara împotriva sa, lovind-o, voind a scăpa mai repede de nedreapta și nelegiuita viață (ce-i oferea).

Pentru aceasta, toată mulțimea, uimită de marele curaj al iubito­rului și temătorului de Dumnezeu neam al creștinilor, a strigat: «Piară nelegiuiții ! Să fie căutat Policarp !»

IV

Totuși unul, cu numele de Quintus, frigian, venit de curând din Frigia, văzând fiarele, s-a înfricoșat. Iar acesta s-a prezentat de la sine și a îndemnat și pe alții să vină de bună voie (în fața proconsulului). Pro­consulul, rugându-l și făgăduindu-i multe, l-a convins să jure pe zei și să le jertfească. De aceea, fraților, să nu lăudăm pe cei ce se predau ei înșiși, pentru că nu așa ne învață Evanghelia.

V

1. Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întâi (mulțimea), nu s-a tulburat, ci voia să rămână în cetate ; cei mai mulți, însă, l-au înduplecat să plece. Și s-a adăpostit într-o casă de țară, nu departe de cetate, și petrecea cu câțiva, noaptea și ziua, nefăcând nimic altceva, decât rugându-se pentru toți și pentru toate Bisericile din lume, precum era obi­ceiul său. 2. Și rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a avut o vedenie, căci a văzut perna lui cuprinsă de flăcări și întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el: «Trebuie să fiu ars de viu».

VI

Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-o altă casă și îndată s-au înfățișat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au arestat doi tineri sclavi, dintre care unul, fiind chinuit, a arătat locul unde se afla. Era și cu neputință să rămână el ascuns, deoarece chiar casnicii lui erau trădătorii. Iar șeful miliției (irinarhul = făcătorul de pace) care înde­plinea această funcție, numit Irod, s-a grăbit să-l ducă în stadion, pentru ca el, Policarp, să-și primească moștenirea sa, devenind părtaș cu Hristos, iar trădătorii lui să-și ia pedeapsa lui Iuda.

VII

1. Având, deci, cu ei un sclav, într-o vineri, pe la ceasul prânzului, urmăritorii și călăreții cu armele lor obișnuite, mergând ca la un tâlhar și sosind seara târziu, îl aflară stând într-o căsuță, la etaj. Iar el ar fi putut fugi de acolo într-un alt loc, dar n-a voit, zicând: «Facă-se voia lui Dumnezeu».

2. Auzind, deci, că aceștia au sosit, coborând, s-a între­ținut cu ei, încât cei ce priveau vârsta și înfățișarea lui liniștită se mirau de ce a trebuit o așa de mare grabă pentru a prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le dea să mănânce și să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat o oră. 3. Iar aceștia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân așa de evlavios.

VIII

1. Iar după ce și-a terminat rugăciunea, pomenind pe toți care s-au întâlnit vreodată cu el, mici și mari, străluciți și smeriți, și întreaga Bi­serică universală din lume, sosind ora plecării, l-au suit pe un asin și l-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare.

2. Și l-a întâmpinat conducă­torul miliției (irinarhul) Irod și tatăl lui, Nichita, care, urcându-l într-o căruță, s-au așezat și ei lângă el, încercând să-l convingă (să se lepede de Hristos), zicându-i: «Ce rău este să zici «Domnul Împărat», să jert­fești zeilor și să faci și cele asemenea acestora, ca să-ți scapi viața ?»Iar el, la început, nu le-a răspuns ; dar ei, stăruind, el le-a zis: «Nu voi face ceea ce mă sfătuiți».

3. Aceștia, nereușind să-l convingă, i-au spus cuvinte amenințătoare și-l împinseră cu sila, încât, căzând din căruță, și-a scrântit piciorul. Dar el, neîntorcându-se, ca și cum n-ar fi suferit nimic, mergea cu voioșie, fiind adus în stadion. Era așa de mare zgomot în stadion, încât nimeni nu putea fi auzit.

IX

1. Iar în timp ce Policarp intra în stadion, un glas din cer i-a zis: «Fii tare și îndrăznește, Policarp!» Pe cel ce vorbea nimeni nu l-a văzut, dar cei de față dintre ai noștri (creștinii) au auzit glasul. Când a fost adus el, s-a făcut mare zgomot, auzind ei că Policarp a fost prins.

2. Fiind deci adus, l-a întrebat proconsulul dacă el este Policarp. Iar el, măr­turisind, proconsulul căuta să-l convingă să se lepede (de Hristos), zicând: «Fie-ți milă de vârsta ta!» și altele asemenea acestora, cum este obiceiul să li se spună (creștinilor), ca: «Jură pe soarta împăratului», «Căiește-te», zi: «Piară nelegiuiții!». Iar Policarp, cu fața serioasă, pri­vind la toată mulțimea nelegiuiților de păgâni din stadion, ridicând mâna către ei, suspinând și privind spre cer a zis: «Piară nelegiuiții».

3. Cum, însă, proconsulul stăruia și-i zicea: «Jură (pe zei) și te voi elibera, blestemă pe Hristos !», Policarp i-a răspuns: «De optzeci și șase de ani îi slujesc și nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ?»

X

1. Stăruind iarăși acesta și zicându-i: «Jură pe soarta împăratului», Policarp a răspuns: «De socotești în zadar că voi jura pe soarta împăra­tului, cum zici tu, și te prefaci că nu știi cine sunt, având îndrăzneală, ascultă :sunt creștin. Iar dacă vrei să cunoști învățătura creștinismului, dă-mi o zi și ascultă-mă».

2. A zis proconsulul: «Convinge poporul». Iar Policarp a răspuns: «Pe tine te-am socotit vrednic de cunoaștere, căci am învățat să dăm autorităților și stăpânirilor rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, care nu ne aduce nici un rău ; pe aceia, însă, nu-i socotesc vrednici să mă apăr înaintea lor».

XI

1. A zis proconsulul: «Am fiare ; te voi da acestora, de nu te căiești». Iar el a zis: «Poruncește ; căci pentru noi rămâne neschimbată întoarcerea de la mai bine la mai rău ; dimpotrivă, este bine să te în­torci de la cele rele spre cele bune».

2. Iar acela îi zise din ¡nou: «Dacă disprețuiești fiarele, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepți». Iar Policarp a zis: «Tu mă ameninți cu un foc care arde un ceas și după puțin se stinge, pentru că nu cunoști focul judecății viitoare și al pedepsei veșnice, păstrat pentru cei nelegiuiți. Dar, de ce întârzii ? Fă ceea ce voiești».

XII

1. Acestea și mai multe altele zicând, s-a umplut de curaj și de bucu­rie, iar fața lui strălucea de har, încât nu numai că nu s-a prăbușit, fiind tulburat de cele spuse lui, ci dimpotrivă a scos din fire pe proconsul, care a trimis crainicul său să strige de trei ori în mijlocul stadionului: «Policarp a mărturisit că este creștin».

2. Aceasta vestindu-se de crainic, toată mulțimea păgânilor și a iudeilor care locuiau în Smirna, cu nestăpânită furie și cu glas mare striga: «Acesta este dascălul Asiei (Proconsulare), tatăl creștinilor, surpătorul zeilor noștri, care a învățat pe mulți să nu jertfească și să nu se închine (zeilor)». Acestea zicând, strigau și cereau asiarhului (prefectului) Filip, să dea drumul unui leu (asupra lui Policarp). Acesta a spus, însă, că nu-i îngăduit aceasta, pentru că luptele cu fiarele se terminaseră. 3. Atunci li s-a părut să strige într-un glas, ca Policarp să fie ars de viu , căci trebuia să se împlinească vedenia cu perna care se arătase lui, când, văzând-o arzând, în timp ce se ruga, întorcându-se, a spus credincioșilor din jurul său în chip profetic: «Tre­buie să fiu ars de viu».

XIII

1. Acestea, deci, s-au întâmplat cu o așa de mare grabă, mai repede decât se poate spune, mulțimile aducând îndată din prăvălii și din băi lemne și vreascuri, mai ales iudeii, care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor.

2. Iar când rugul a fost gata, Policarp, dezbrăcându-se de toate hainele și desfăcându-și cureaua, încerca să se descalțe, mai înainte nefăcând aceasta, pentru că fiecare din credincioși se grăbea să se atingă repede de trupul lui, căci era împodobit și înainte de a avea perii albi cu toată frumusețea (sufletului), datorită viețuirii sale.

3. Îndată au fost puse în jur uneltele pregătite pentru rug. Iar ei voind să-l și pironească, el le zise: «Lăsați-mă așa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul, îmi va da putere să îndur nemișcat pe rug, chiar și fără siguranța cuielor voastre».

XIV

1. Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu, privind spre cer, zise :

«Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului și binecu­vântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoștința des­pre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea și al în­tregului neam al celor drepți, care trăiesc înaintea feței Tale.

2.Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua și ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și bineplăcută, precum m-ai pregătit și mi-ai descoperit și împlinit, Dumnezeule cel nemincinos și adevărat.

3. Pentru aceasta și pentru toate, Te laud, Te bine­cuvântez și Te preamăresc prin veșnicul și cerescul Arhiereu Iisus Hris­tos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El și cu Duhul Sfânt, Ți se cuvine slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin».

XV

1. După ce el zise amin și-și sfârși rugăciunea, oamenii însărcinați cu focul, l-au aprins. Iar când s-a făcut o flacără mare, am văzut o mi­nune, cei cărora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost păs­trați (în viață) ca să vestim și altora cele întâmplate.

2. Căci focul, luând forma unei cămăși, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul și argintul care se în­cearcă în cuptor. Am simțit chiar și o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâie sau de alte miresme prețioase.

XVI

1. Văzând în sfârșit nelegiuiții că trupul lui nu poate fi nimicit prin foc, au poruncit să se apropie de el un confector (lărucier, servitorul care ucidea în circ fiarele periculoase pentru spectatori), spre a-l străpunge cu pumnalul. Și făcând aceasta, a ieșit din împunsătură sânge mult, încât a stins focul, iar toată mulțimea se mira că este așa de mare deosebire între necredincioși și cei aleși (creștini).

2. Unul dintre ei a fost și acest prea minunat mucenic Policarp, în timpurile noastre, învățător apostolic și cu duh proorocesc, episcopul Bisericii universale din Smirna. Căci orice cuvânt, care a ieșit din gura lui, s-a împlinit și se va împlini.

XVII

1. Iar cel invidios, viclean și rău, protivnicul neamului celor drepți, văzând măreția muceniciei lui și viețuirea lui curată dintru început, ca unul care s-a încununat cu cununa nestricăciunii și a dobândit premiul netăgăduit al biruinței, s-a străduit ca nici măcar rămășițele trupului său să fie luate de noi, deși mulți dintre noi doreau să facă aceasta și să aibă sfântul lui trup.

2. Au șoptit, deci, lui Nichita, tatăl lui Irod și fratele Alcei, să roage pe proconsul, ca să nu dea trupul lui Policarp, «ca nu cumva, zicea el, creștinii, părăsind pe cel răstignit (pe Hristos), să înceapă să se închine acestuia». Iar ei au zis acestea, fiind îndemnați și instigați și de iudei, care păzeau trupul, când am voit noi să-l luăm din foc. Ei nu înțeleg că noi nici pe Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată, Cel care fără de vină a pătimit pentru cei păcătoși și pentru mântuirea întregii lumi, și nici să ne închinăm altuia. Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii și imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire față de împăratul și învățătorul lor. Fie ca și noi să devenim părtași și împreună ucenici cu ei.

XVIII

1. Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-a ars.

2. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele pre­țioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuviincios.

3. Dea Domnul să ne adunăm și noi acolo, după putință, cu bucurie și veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a nașterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta, cât și pentru deprinderea și pregăti­rea celor ce vor lupta în urmă.

XIX

1. Astfel sunt cele cu privire la fericitul Policarp, care, împreună cu cei din Filadelfia, este al doisprezecelea care a primit mucenicia în Smirna. El singur dintre toți este mai mult pomenit, că și păgânii de pre­tutindeni vorbesc despre el, fiind nu numai un dascăl ales, ci și martir renumit, a cărui mucenicie toți doresc s-o urmeze, pentru că a fost după Evanghelia lui Hristos.

2. Căci prin răbdarea sa, biruind pe nedreptul dregător și primind astfel cununa nestricăciunii, se bucură cu Apostolii și cu toți drepții, proslăvește pe Dumnezeu și pe Tatăl Atotțiitorul și binecuvântează pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor și călăuzitorul tru­purilor noastre, și păstorul Bisericii universale din lume.

XX

1. Ne-ați rugat, deci, să vă lămurim mai pe larg cele întâmplate, iar noi, pentru prezent, vi le-am amintit pe scurt prin fratele nostru Marcion. Așadar, aflând acestea, trimiteți epistola și fraților din afară, ca și ei să preamărească pe Domnul, Cel ce face alegere dintre slujitorii Săi.

2. Iar Celui ce poate să ne primească pe toți, prin harul și darul Său, in împărăția Sa cea veșnică, prin Unul Născut, Fiul Său, Iisus Hris­tos, se cuvine slavă, cinste, putere și mărire în veci.

3. Salutați pe toți sfinții (creștinii). împreună cu noi, vă salută și Evharist, cel ce a scris acestea, dimpreună cu toată casa lui.

XXI

1. A primit mucenicia prea fericitul Policarp a doua zi a lunii Xanticus (februarie), cu șapte zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de Irod, fiind arhiereu Filip Tralianul, proconsul Statius Quadratus (Codrat), iar împărat al veacurilor Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, cinste, mărire, tron veșnic din neam în neam. Amin.

XXII

1. Vă dorim, fraților, să fiți sănătoși, umblând după cuvântul Evan­gheliei lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă dimpreună cu Dumnezeu și Tatăl și Sfântul Duh, spre mântuirea tuturor celor aleși, precum a măr­turisit fericitul Policarp, pe ale cărui urme să fim și noi aflați în împă­răția lui Iisus Hristos.

2. Acestea le-a copiat Gaius, după Irineu, un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Harul să fie cu toți.

Eu, Pioniu, am scris din nou cele de mai înainte, aflându-le prin descoperirea făcută mie de fericitul Policarp, precum voi lămuri în cele ce urmează. Am adunat acestea, aproape nimicite de timp, pentru ca și pe mine să mă adune Domnul Hristos împreună cu aleșii Săi în împă­răția Lui cea veșnică, Căruia se cuvine slava împreună eu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

O altă încheiere după un codice din Moscova :

1. Acestea s-au copiat de către Gaius după cele scrise de Irineu, cel care a petrecut împreună cu Irineu, ucenicul lui Policarp.

2. Acest Irineu, pe vremea muceniciei episcopului Policarp, se afla la Roma, unde a în­vățat pe mulți. Scrierile sale sunt multe, foarte bune și corecte, iar în acestea, el amintește de Policarp, căci a învățat de la el. Irineu a com­bătut cu tărie orice erezie și a întocmit canonul bisericesc și dreptcredincios, așa precum l-a primit de la Policarp.

3. Se spune și acest lucru: întâlnindu-se odată Marcion, de la care-și trag numele cei ce se cheamă Marcioniiți, cu Sfântul Policarp, căruia i-a zis: «Mă cunoști, Policarpe», acesta i-a răspuns lui Marcion :«Cunosc, cunosc pe întâiul născut al Satanei».

4. Se mai spune și aceasta în scrie­rile lui Irineu, că în ziua și ora în care a pătimit mucenicia la Smirna Policarp, s-a auzit în cetatea Romei, fiind de față Irineu, un glas ca de trâmbiță, zicând: «Policarp a murit ca mucenic».

5. Așadar, după acestea, cum s-a spus, adică după scrierile lui Iri­neu, a scris Gaius, iar după Gaius a copiat Socrate din Corint, iar eu, Pioniu, am scris din nou după copiile lui Socrate, după descoperirea fă­cută mie de Policarp, adunându-le, fiind aproape stricate de vreme, pentru ca și pe mine să mă adune Domnul Iisus Hristos împreună cu aleșii Săi în împărăția Sa cea cerească, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

(Actele Martirice, Colecția P.S.B., Nr. 11, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982)