Sfântul nostru Părinte Grigorie[1] s-a născut la Constantinopol în 1296. Părinții săi, care fugiseră din Asia Mică din pricina năvălirilor turcești, se numărau printre curtenii cuviosului împărat Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328). în ciuda dregătoriei sale înalte, tatăl lui Grigorie, Constanțiu, se dăruia îndelung rugăciunii, încât uneori, șezând în Senat, i se întâmpla să nu audă când i se adresa împăratul, așa era de adâncit în rugăciune.

A murit curând după ce a îmbrăcat Chipul îngeresc, pe când Grigorie era încă tânăr. Soția sa dorea și ea să intre în mănăstire, dar mai întâi s-a îngrijit de educația celor șapte copii pe care îi avea. Cel mai în vârstă, Grigorie, a fost încredințat celor mai buni profesori în științele profane și a dobândit în numai câțiva ani o stăpânire desăvârșită a raționamentului filosofic, astfel că dascălul său credea că-1 aude pe Aristotel însuși atunci când îl asculta. însă, în ciuda acestor izbânzi, tânărul nu se interesa cu adevărat decât de lucrurile lui Dumnezeu. Se întâlnea cu călugări vestiți ai capitalei și îl luase drept părinte duhovnicesc pe Teolept al Filadelfiei (1250-1322)[2], de la care a deprins trezvia (nepsis)[3] și rugăciunea lăuntrică.

În jurul anului 1316 (sau 1314), Grigorie a hotărât să părăsească deșertăciunile acestei lumi, luând după sine în viața mănăstirească pe maica sa, două dintre surori, doi dintre frați și un mare număr de slugi. Ducându-se pe jos la Sfântul Munte Athos, Grigorie și cei doi frați ai săi s-au așezat în apropiere de Mănăstirea Vatopedu, pentru a trăi sub călăuzirea Bătrânului Nicodim [11 iulie], care venise de la Muntele Sfântul Auxențiu. Deprins încă din copilărie cu lucrarea virtuților care supun trupul duhului (smerenia, blândețea, postul, privegherea și alte nevoințe), tânărul monah a înaintat cu repeziciune în sfânta lucrare a rugăciunii. Zi și noapte vorbea cu Dumnezeu, rugându-L cu lacrimi: „Luminează-mi întunericul!”. După câtva timp, Maica Domnului, căreia se încredința din tinerețe, îl trimise la el pe Sfântul Ioan Teologul, prin gura căruia l-a încredințat de ocrotirea ei în această viață și în cealaltă. După trei ani, moartea timpurie a fratelui său Teodosie, urmată curând de cea a lui Nicodim, i-a împins pe Grigorie și pe celălalt frate al său, Macarie, să meargă să se așeze la Mănăstirea Marii Lavre (1316). Pus în slujba de cântăreț, Grigorie era cinstit de toți ceilalți monahi pentru râvna sa în lucrarea tuturor virtuților evanghelicești. Ducea o viață atât de aspră că părea să se fi eliberat de greutatea trupului, și astfel a putut să petreacă timp de trei luni aproape fără să doarmă. Deși era desăvârșit în viața de obște, sufletul său înseta după dulceața singurătății, de aceea, după alți trei ani, s-a retras în sihăstria Glossia[4], sub călăuzirea unui călugăr foarte înaintat în viața duhovnicească: Grigorie din Bizanț [27 noiembrie][5]. De la curățirea de patimi, s-a ridicat astfel, cu rugăciunea, la cugetarea tainelor zidirii. Prin singurătate și pace lăuntrică (isihie), Grigorie își ținea tot timpul mintea în adâncul inimii, pentru a chema Numele Mântuitorului cu zdrobire, astfel că se făcea cu totul rugăciune și lacrimi dulci curgeau fără încetare din ochii săi, ca din două izvoare.

Totuși, năvălirile neîncetate ale piraților turci l-au silit curând pe Grigorie și pe tovarășii săi să-și părăsească sălașul (1322). Dimpreună cu alți doisprezece monahi, s-a hotărât să meargă să se închine la Locurile Sfinte și să găsească adăpost în Muntele Sinai. însă nu a putut să-și ducă gândul la îndeplinire și a rămas câtva timp la Tesalonic, unde a luat parte la activitățile unui cerc duhovnicesc întemeiat la îndemnul viitorului patriarh Isidor[6], care încerca să răspândească lucrarea Rugăciunii lui Iisus printre credincioși, pentru ca aceștia să se bucure de experiența i plăcea mai ales să comenteze scrierile mistice ale Sfântului Dionisie Areopagitul [3 octombrie], cărora le dădea însă o interpretare pur filosofică, nefăcând din cunoașterea lui Dumnezeu decât obiectul unor raționamente reci, și nu fructul unei experiențe trăite. întâlnind la Tesalonic câțiva monahi simpli, acest umanist rafinat a fost scandalizat de metodele lor de rugăciune și de locul pe care îl lăsau elementului sensibil în viața duhovnicească și i-a ponegrit dinaintea Sinodului permanent de la Constantinopol, învinuindu-i de erezia mesaliană (1337). Isihaștii au cerut atunci sprijinul lui Grigorie, iar acesta a alcă­tuit mai multe tratate în care răspundea acuzațiilor lui Varlaam situând spiritualitatea monastică în cadrul unei vaste sinteze teologice[7]. În aceste tratate, arăta că nevoința și rugăciunea sunt împlinirea întregii taine a Mântuirii și mijlocul prin care fiecare poate face să rodească harul primit la Botez. îndreptățea, de asemenea, metodele folosite de isihaști pentru a coborî mintea în inimă, căci, după întruparea Domnului, în trupurile noastre sfințite prin Taine și altoite prin Euharistie pe Trupul lui Hristos trebuie să căutăm harul Duhului. Acest har este chiar slava lui Dumnezeu care, izvorând din Trupul lui Hristos în ziua Schimbării la Față, a uimit pe ucenici (cf. Mt 17) și care, când strălucește în inima noastră curățită de patimi, ne unește cu adevărat cu Dumnezeu, ne luminează, ne îndumnezeiește și ne dă făgăduința slavei care va străluci și pe trupurile sfinților după învierea de obște. Afirmând astfel adevărul deplin al în- dumnezeirii, Grigorie nu tăgăduia totuși transcendența absolută a lui Dumnezeu și faptul că El nu poate fi cunoscut în esența Sa. Pe urmele Sfinților Părinți, însă mai deslușit, el deosebește în Dumnezeu esența imparticipabilă și energiile veșnice, creatoare și proniatoare, prin care Domnul face să participe făpturile create la ființa Sa, la viața și la lumina Sa, însă fără ca unitatea firii dumnezeiești să cunoască prin aceasta vreo împărțire. Pentru Sfântul Grigorie, Dumnezeu nu este deci un concept filosofic, ci este Iubire, Persoană vie și foc mistuitor, după învățătura Scripturii, Care face toate pentru a ne îndumnezei. Recunoscute mai întâi de către autoritățile de la Athos în Tomul Aghiorit (1340)[8], uimitoarele descoperiri ale sfântului au fost mai apoi însușite de întreaga Biserică, iar Varlaam a fost osândit – și dimpreună cu el umanismul filosofic care avea să anime curând Renașterea europeană – în cursul celor două Sinoade reunite la Sfânta Sofia în 1341.

Dar, cu toate că Varlaam cel osândit s-a refugiat în Italia, controversa tot nu s-a încheiat. Grigorie, care pentru a-și scrie tratatele trăise o vreme retras într-o casă din Tesalonic, de abia a apucat să se întoarcă în sihăstria sa de la Athos că unul dintre foștii săi prieteni, Akindynos, a preluat esențialul din argumentele calabrezului și l-a acuzat pe sfânt că introduce elemente doctrinare noi prin distincția între esență și energii. Akindynos, care fusese mai întâi arbitru între Varlaam și Grigorie, era dintre acei conservatori tipicari care se mulțumeau cu simpla repetare a unor formule pentru a osândi pe umaniști, fără a încerca să pătrundă duhul tradiției. în aceeași perioadă a izbucnit un groaznic război civil (1341-1347), pricinuit de rivalitatea între marele duce Alexis Apokaukos și ambițiosul loan Cantacuzino, prieten al lui Grigorie Palama, pentru a obține cârma Imperiului până la maturitatea moștenitorului legitim, Ioan al V-lea Paleologul. Patriarhul Ioan Calecas (1334-1347) era de partea lui Apokaukos și, prin mijlocirea lui Akindynos, i-a intentat lui Grigorie un proces, în urma căruia sfântul a fost excomunicat, iar apoi osândit la temniță (1344). În cei patru ani cât a fost închis, Grigorie nu și-a slăbit ostenelile: purta o vastă corespondență și a întocmit un important tratat împotriva lui Akindynos. În jurul anului 1346, cum loan Cantacuzino începea a se vădi biruitor, regenta, Ana de Savoia (†1365), a luat apărarea sfântului mărturisitor și a pus să fie caterisit patriarhul, chiar în ajunul intrării triumfale a lui Cantacuzino în capitală. Acesta l-a urcat pe Isidor în scaunul de patriarh (1347-1350) și a întrunit un nou sinod pentru a-i îndreptăți pe isihaști (8 februarie 1347). Însă vechea controversă nu a fost pe deplin rezolvată decât în 1351, în urma întrunirii unui al treilea sinod împotriva umanistului Nichifor Gregoras. În Tomul sinodal, învățătura Sfântului Grigorie despre energiile necreate și natura harului a fost recunoscută ca regulă de credință pentru Biserica Ortodoxă.

Isidor a purces la numirea a treizeci și doi de noi episcopi și i-a încredințat lui Grigorie eparhia Tesalonicului (martie 1347). Dar cum orașul era în mâinile partidului zeloților, adversari ai lui Ioan Cantacuzino, noul episcop nu și-a putut lua în stăpânire scaunul. Refugiat câtva timp la Muntele Athos, iar apoi în Insula Lemnos, unde a dat dovadă de un devotament eroic în timpul unei molime, Grigorie a putut în sfârșit să se întoarcă la Tesalonic, întâmpinat cu cântări pascale, ca un chip al lui Hristos Biruitorul (1350). Numeroasele sale activități pastorale i-au îngăduit să răspândească printre credincioși harurile pe care le dobândise în singurătate. Făcea să strălucească lumina din inima lui asupra orașului întreg și dăruia din belșug bogăția învățăturilor sale insuflate de Dumnezeu, insistând pe legătura strânsă care trebuie să unească rugăciunea și viața în biserică a fiecărui creștin[9]. Prin puterea lui Hristos, a săvârșit, de asemenea, mai multe minuni și vindecări.

În timpul unei călătorii către Bizanț, a căzut în mâinile turcilor și a fost ținut prizonier în Asia Mică timp de un an (1354-1355). Libertatea relativă de care se bucura și deschiderea sa i-au îngăduit să întrețină acolo discuții teologice prietenești cu învățații musulmani și cu fiul emirului Orham. Răscumpărat de sârbi, s-a întors la Tesalonic, unde și-a continuat lucrarea de păstor și de vindecător. La sfârșitul anului 1354, Ioan al V-lea Paleologul a intrat în Constantinopol și l-a silit pe Cantacuzino să abdice[10]. Apoi l-a dat jos din scaun pe sfântul patriarh Filoteu și s-a întors împotriva apărătorilor Sfântului Grigorie. Nichifor Gregoras (†1368), care fusese condamnat de către sinodul din 1351, s-a folosit de acest prilej pentru a-și relua acuzațiile, susținând că nu se cuvenea să se vorbească despre Dumnezeu ca despre o esență simplă. împăratul a organizat atunci o dezbatere publică, în prezența unui legat al papei, dar aceasta n-a avut alt rezultat decât să confirme hotărârea sinodală (1355). Ca răspuns la învinuirile adversarului său, Sfântul Grigorie a scris atunci un vast tratat împotriva lui Gregoras, în care definește încă o dată principiile „adevăratei filosofii” creștine.

La întoarcerea în Tesalonic, sfântul episcop și-a reluat sarcina pastorală. Fiind încercat de o lungă și gravă boală, i s-a arătat Sfântul Ioan Gură de Aur și l-a chemat ca după sărbătoarea sa să i se alăture în corul sfinților ierarhi. Și, într-adevăr, la 14 noiembrie 1357 (sau 1359) Sfântul Grigorie și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Când și-a dat ultima suflare, fața îi strălucea de o lumină asemenea celei care a strălucit asupra Sfântului Ștefan (FA 6-7). Astfel, Dumnezeu a arătat în persoana robului Său adevărul învățăturii acestuia despre realitatea îndumnezeirii prin lumina necreată a Sfântului Duh. Cinstirea Sfântului Grigorie a fost recunoscută în 1368 printr-o ceremonie solemnă în Catedrala Sfânta Sofia, iar numeroasele sale minuni au făcut să fie socotit al doilea ocrotitor al Tesalonicului, alături de Sfântul Dimitrie.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile Sfinților, volumul II – luna octombrie, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2013, pp. 172-180)