Povestea părintele Ioanichie despre părintele Ioan, că niciodată nu l-a văzut tulburat, poate mâhnit uneori, dar niciodată nu l-a văzut să glumească sau să râdă, în schimb fața îi era mereu senină și adeseori îl vedea bucuros și liniștit, răbdând cu multă tărie bolile, suferințele trupești și sufletești. Avea un program sever de post, mâncând puțin pesmet în apă sau puțin ceai aromat dintr-o buruiană specifică deșertului pe care arabii o numesc fascomilla, și rareori se bucura de fructe. Iubea mult singurătatea și liniștea. Ținea cu multă sfințenie la dreapta credință, la sfânta tradiție și la sfintele canoane lăsate de Sfinții Părinți și tot timpul își ținea mintea ațintită acolo sus pe Golgota unde îl vedea pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe Cruce pentru a doua oară de cei de un neam și o credință cu noi. Pentru acest lucru era mâhnit și suferea foarte mult spunând: „În urmă cu aproape 2000 de ani L-au răstignit pe Domnul cei care nu L-au cunoscut. Dar acum Îl răstignim noi care ne-am botezat în numele Lui și pretindem că Îl cunoaștem, purtându-i și numele”–de creștini.

Astfel trupul său slăbit de post, mintea și inima sa sfântă erau despătimite, dematerializate și unite cu Dumnezeu prin rugăciune și cugetări smerite cu dorul Duhului Sfânt. Deseori părintele Ioan ieșea noaptea singur din peșteră, privind cerul senin și înstelat care nicăieri, în toată lumea, nu era așa de frumos și de senin ca la Ierusalim, admirând cu dragoste și multă uimire frumoasele zidiri ale Creatorului. Apoi, ridicându-și mâinile spre cer, rămânea neclintit rugându-se așa cum îl călăuzea Duhul Sfânt și se întorcea din nou la peșteră în zorii zilei sau de multe ori după răsăritul soarelui.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)