De obicei memoria este considerată o calitate a creie­rului. Mie mi se pare însă că cea mai durabilă memorie este cea a inimii. Ceea ce păstrăm în inimă nu trece, nu se pier­de niciodată, rămâne pentru toată viaţa. Mulţi se plâng de lipsă de memorie, dar nu cumva aceasta se explică în cele mai multe cazuri prin indiferenţă? Dacă am fi avut o atitudi­ne mai... cordială faţă de obligaţiile noastre, nu le-am fi dat uitării. Tot ceea ce am iubit în trecut lasă urme de neşters în inimă şi nu se uită niciodată.

Cum am putea face să ni se dezvolte „memoria ini­mii”? Putem privi „cu ochii inimii”, putem avea „auz du­hovnicesc”, care să ne creeze o sensibilitate deosebită faţă de cele spirituale, pe care nu pot să ne-o dea organele de simţ „trupeşti”. Tot aşa, raţionamentele inimii pot fi adesea mult mai înţelepte decât cele lipsite de căldură ale minţii. Cât de vii ne apar în minte acele lucruri din trecut, pe care le-am îndrăgit cu inima!

Să păstrăm în inimi nu numai amintirea vie a tuturor celor primite de la Domnul să adunăm în suflet toate cuvintele Lui, toată lumina chipului Său fară seamăn, toate minunile şi strădaniile Lui, toată viaţa Mântuitorului, care ne este izvor de viaţă veşnică.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 206)