Să avem reflexul acesta lăuntric, de a încredința lui Dumnezeu lucrurile care vin asupra noastră, inclusiv această urâciune a pustiirii. Adică, dacă avem senzația că ne vom dezintegra sub impactul a ceea ce vine, că nu suntem la adăpost – să ne gândim un pic că poate nu ne-am încredințat cu totul lui Dumnezeu și că e momentul să o facem. Pentru că încredințarea asta cu totul lui Dumnezeu este, de fapt, încredințarea din fiecare clipă lui Dumnezeu.

Îmi vine temerea că s-ar putea să am virusul, ceea ce poate că există, să dea Domnul să nu fie! Deocamdată n-am semne, dar m-am apropiat de cei care s-au spovedit. Iertați-mă, eu am încredere în Dumnezeu că, dacă m-am apropiat prin spovedanie, mă ocrotește cu ceva mai ocrotitor decât zidul și decât betonul și decât toate acelea. Am încredințare și cred în Dumnezeu că mă ocrotește!

Dar să spunem că există riscurile respective. Ce e de făcut? Duc riscul respectiv, stresul, frica lăuntric lui Dumnezeu. Adică, concret, ce spun? „Doamne, mi-e frică de asta. Îți încredințez Ție. N-o pot purta. Miluiește-mă!” Și încep să spun Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Sau, dacă sunt prea împrăștiat, spun numai: „Doamne miluiește! Doamne miluiește!” sau „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Deci gestul acesta de încredințare lăuntric lui Dumnezeu este esențial, asanează atmosfera în societatea noastră.

Există oameni care nu sunt credincioși, ei merg pe principiul „respectăm că ne-a cerut statul, încercăm să surâdem, să fim drăguți… până dă peste noi”. După aceea vin lucrurile un pic mai serioase. Dar până atunci zicem: „Aaa, îi atinge pe ceilalți sau pe cei mai în vârstă”. Nu! Atitudinea noastră trebuie să fie o atitudine de responsabilitate. Nu cătrănită, că nu ținem post smolindu-ne fețele și părând triști și plângându-ne de cum ducem noi creștinismul. Nu! Ci spălându-ne fețele, adică fiind în libertatea aceasta de manifestare care să nu arate către ceilalți ce efort duhovnicesc facem noi. Nu! Într-o delicatețe de prezență ne ținem de Dumnezeu lăuntric, ne aruncăm în brațele Lui și, în felul acesta, devenim o verigă la ceva care acoperă o suprafață foarte mare din populația lumii. De ce? Pentru că omul credincios este un om prin care Dumnezeu poate schimba lumea întreagă.

Pentru răspunsul în format video, click aici: „Doamne, mi-e frică de asta. Îți încredințez Ție, că n-o pot purta” – Părintele Răzvan Ionescu