Din motive care îmi scapă, sunt tot mai multe apariții editoriale din aria care mă interesează în mod special, cea creștin-ortodoxă, care promovează un limbaj arhaizant, în care nume sau supranume arhicunoscute din istoria Bisericii sunt scrise într-o manieră desuetă. În spațiul librăriei, ici îţi sare în ochi o carte semnată de Sf. Macarie Eghipteanul (editura Predania, 2008), colo te îmbie editura Sophia la citirea unei vechi traduceri transliterate din chirilică, în care se proclamă drept izbândă păstrarea vocabularului vechi și a adevăratei limbi românești, neatinse de înnoirile latinizante și franțuzite ale veacului al XIX-lea (Tâlcuirea Sf. Teofilact al Bulgariei la Faptele Sfinților Apostoli, 2007). Prin astfel de apariții, cititorul de azi este practic forțat să rabde forme precum Teodorit, Vasilie, Evstratie, Moisi, Akila (Aquila), Clavdiu (sic!), Alexandru Machidon sau evioniți (ca să dau numai exemple din acest ultim volum), într-o redacție care îngenunchează cititorul de azi, oricât de binevoitor.

Nu este greu de înțeles că încurajarea unor astfel de apariții de către editurile noastre bisericești (care acceptă, uneori, manuscrise deficiente, precum traduceri făcute la mâna a doua, sau fără un minim aparat critic, index etc.) face un deserviciu culturii ortodoxe; așa încât nu insist.

Această problemă se regăsește însă, chiar dacă nu într-o formă la fel de flagrantă, și în unele apariţii patristice/teologice de ținută. În astfel de cazuri, nu e vorba atât de arhaizare, cât de lipsa preocupării, neașteptată în volume cu înfățișare științifică, pentru acoperirea lingvistică necesară în transcrierea numelor cunoscute. Aduc în discuție, în acest sens, frumosul volum conținând opere ale lui Marcu Evghenicul/Eugenicul (în format bilingv), editat de un colectiv sub coordonarea lui Cristian Chivu (editura Pateres, 2009). Deși remarcabil în multe privințe, acesta frapează prin aceea că unele nume sunt folosite (transliterate din greacă) într-un singur mod, după cum a considerat traducătorul și/sau editorul și/sau redactorul. În vreme ce e firesc ca traducătorul să prefere o formă familiară sieși, observăm lipsa unui efort firesc pentru ca numele cunoscute de unii cititori într-o redacţie alternativă să fie puse în paranteză la prima ocurenţă. Astfel, un număr însemnat de cititori, îndrăznesc să afirm, pot avea dificultăţi să recunoască în Visarion pe Bessarion al Niceei, în Iosif Vriennie pe Bryennius, în Erigen pe Eriugena, în Isihie pe Hesychius, în Evloghie pe Eulogius al Alexandriei, în Nemezie pe Nemesius ş.a.m.d., în vreme ce, pe de altă parte, regăsim forma Philo, dar nu pe cea alternativă, Filon, la care ne-am fi așteptat mai curând, date fiind precedentele opţiuni.

Pe scurt, pentru a folosi cât mai multor cititori, traducătorii sau editorii unor astfel de cărţi vor face un bine prezentând în paranteză (o singură dată, la prima ocurenţă, nu peste tot) sau într-o notă de subsol, alternativa la forma folosită. În cazul lucrărilor colective, uniformizarea este, fără îndoială, responsabilitatea aparte a editorilor principali. În volumul la care ma refer, chiar numele autorului patristic este studiu de caz. Astfel, deși se folosește Evghenicul aproape peste tot, putem găsi și forma Eugenicul, măcar o dată, la p. 88 (care poate să fi doar o reminiscență a unui versiuni de lucru a textului). În volum găsim, pe de altă parte, în mai multe rânduri, numele unuia dintre papi scris sub forma Eugeniu (de ce nu Evghenie?), parcă într-un efort de a sugera separația lingvistică (ca și, poate, pe cea confesională) între latini și bizantini/romei. Merită să insist asupra identității de nume?

În concluzie, sugerez ca efortul editorial să încludă o mai mare atenție pentru modul în care manuscrisele sunt redactate. O astfel de insistență în transcrierea bizantinismelor într-o redacție târzie poate conduce chiar la cuvinte greu recognoscibile, precum, ca să rămân la radicalul tocmai menționat, la o formă precum evghenie pentru eugenie (prezent în volumul din Sf. Teofilact mai sus menționat). În acest ritm nu ne va mira să aflăm că, în curând, medicii sau specialiștii în drept ortodocși vor folosi expresia „practici evghenice”!

Dincolo de glumă, însă, nu foloseşte nimănui dacă apariţiile editoriale ortodoxe vor fie aşezate separat în librării, ca într-o secţie muzeală, în care intri numai dacă cunoşti limbajul, plătind preţul unei asemenea cărţi drept bilet.