Dacă ar ști Cine trece prin mijlocul cetăților și satelor, oamenii s-ar strânge admirativ la adresa Maicii Domnului? Să vă spun cinstit, nu cred. Nu cred și pentru că lumea nu s-a schimbat pe cât credem. Unii desigur s-ar bucura. Ar privi cu nădejde trecerea Pruncului Mântuitor. Alții ar privi-o cu distanța rea specifică neimplicării, iar alții, sunt convins, ar huli biata Fecioară că și-a permis să primească fără acordul lor o atare misiune. Nici azi nu este altfel și parte din reacția oamenilor e previzibilă și pentru aceea că acela care nu face din Hristos gândul său de viață nu admite altfel viața.

În urmă cu oarecare ani am primit cu bucurie posibilitatea de a ajuta tinerele care, refuzând avortul, au născut și erau ajutate de un grup de oameni, parte medici, să crească pe copiii lor până erau acceptați de familia fetei. Am văzut atunci de zeci de ori cum un prunc nou născut poate fi acuzat de nefericirea unor oameni care aveau totul, dar mai puțin inimă. Ori alții care nu prea biruiseră în nimic și sperau ca măcar fata lor să crească altfel decât ei... Cel mai interesant dintre toți era un puști, am să-i spun Ionel, care la naștere abia ce reușise să iasă la Lumină. Naștere grea, îngreunată și de faptul că până în ultima clipă fata-mămică nu voise nici cum să-l lase să se nască. Ne spunea că în momentul nașterii lui pentru ea viața s-a sfârșit. Că tatăl său o va călca în picioare precum o făcea dese ori cu mama ei și a sorei sale. Palidă, nedormită și tristă vedeam cum se stinge în fiecare zi care trecea. Ionel simțea parcă starea ei și devenise un puști extrem de preocupat de ea, de tot ceea ce o făcea să fie mai curând lacrimă decât om. Îndemnați de starea aceasta m-am hotărât, împreună cu medicul ce ajuta efectiv ca pruncii să se nască, să facem ceva. Nu ne-a dus capul la alta decât că am luat copilul și l-am purtat – trecuseră mai bine de 100 de zile de la naștere – acasă la Bunicul pe care mama puștiului ni-l prezentase întocmai. Când a deschis ușa s-a uitat cu ochii mari de tot la mine – e drept că un preot în reverendă însoțit de un medic în halat cu un bebeluș în brațe nu e lucru puțin văzului – și i-am spus: „Stimate Domn, știm că sunteți foarte pornit pe fiica dumneavoastră, dar am venit să vă prezint pe cel pe care îl refuzați de nepot. Dumnealui – și am arătat spre puiul din brațele medicului – este Ionel ce vă poartă numele mai departe și ne-am gândit că e bine să-l cunoașteți, fie și numai câteva clipe”. Omul încruntat strașnic. Mă așteptam, real, la o lovitură. Când în spatele lui s-a ivit femeia micuță și înfofolită de frig în plină vară am recunoscut Bunica. Omul nostru Ionel era identic – râd uneori și spun că inclusiv ca înfofolire – cu Bunica lui fragilă și firavă, deseori lovită și deseori jignită de omul-încruntare. L-a dat deoparte cu discretă putere și și-a luat nepotul în brațe: „Puiul lu’ Bunica pui...” și a intrat în casă lăsându-ne pe toți gură căscată... Mă blocasem pentru că numai la asta nu mă așteptasem. Omul ne-a potopit cu vorbe urâte despre fiica sa. I-am spus că ajunseserăm să-i cunoaștem și acum știm că nu are dreptate și că n-ar fi rău să își tempereze cuvintele că altfel îl aude nepotul cum minte despre mama lui. Și i-am explicat – se blocase efectiv – situația prin care mama lui Ionel devenise mamă. Apoi am făcut – chiar neinvitat –, un pas în interiorul casei cerând Bunicii să ne restituie Nepotul. Femeia l-a privit pe soțul ei și i-a spus atât: „Să lași fata să ne crească în pace nepotul. Ajunge. De azi nu vreau să mai aud un cuvânt rău despre nimeni”. A spus-o cu o asemenea putere în rostire încât am înțeles că nimeni vreodată nu-i va mai călca rostirea. Era o femeie puternică. În brațele ei, Nepotul o apăra cu toată puterea unui zâmbet venit din Cer.

Când Ionel a împlinit 18 ani am fost prezent la majorat cu parte din Echipa prin care Dumnezeu îl ajutase să vină pe lume. Bunicul bătrân foarte era purtat de el într-un scaun și moșul îi bătea mulțumitor palma, iar când l-am felicitat, mi-a șoptit că a trăit cei mai frumoși 18 ani din viața lui de om-anapoda. Medicul ce mă însoțise atunci e stins de ceva ani. Dar puștiul-bărbat nu întârzie niciodată să-i ducă, de ziua lui, un buchet mare de flori pe mormânt. Bunica e la fel de mândră mai ales că acum Ionel are doi frați la fel de simpatici și deștepți ca el. Dar el e Nepotul, ceilalți nepoțeii...

V-am spus povestea pentru a vă aduce aminte că un copil schimbă lumea. E cel mai de preț colaborator al lui Dumnezeu în convertirea sufletelor la Înviere. Iar uneori, când întârzie să se ivească, propune unor oameni în așteptare schimbări de viață cu adevărat fundamentale care-i apropie de Dumnezeu și-i crește pentru a vedea un... Zâmbet-om. Cu fiecare prunc lumea vede o minune. Iar Hristos știe să-i onoreze cu dragostea Lui. Doar prunc a fost și el, nu-i așa...?