Arborele, simbolul lumii și al vieții

Despre importanța arborelui în viața religioasă a oamenilor de pretutindeni au scris numeroși autori, dintre care cei mai cunoscuți sunt James Frazer, cu a lui Creanga de Aur și Mircea Eliade, care s-a referit la acest subiect atât în Istoria credințelor și ideilor religioase, cât și în Tratat de Istorie a religiilor. Un loc cu totul special îl avea arborele în viața popoarelor indo-europene. E de amintit aici poate copacul mitologic Yggdrasil al popoarelor germanice, văzut ca însăși Axa Lumii, scară între cer, lumea noastră și cea a tenebrelor. 

Lăsând însă pentru moment deoparte toate aceste credințe păgâne, perpetuate popular până în zilele noastre în Arborele de Mai al germanilor și pomul de la nuntă și cel de la înmormântare din tradițiile românești, Octoihul mare și Mineiele sunt înțesate de un număr însemnat de imnuri închinate Sfintei Cruci ca Pom al Vieții, pe Care S-a răstignit Domnul Hristos. Iată un exemplu de la Utrenia Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci: „O, Preamărită minune! Pomul cel de viaţă purtător, Prea Sfânta Cruce, la înălţime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase, mântuiește sufletele noastre, ca un Milostiv”.

Și, totuși, ce legătură au aceste amănunte cu pomul de Crăciun?

Punând la încercare răbdarea cititorilor acestor rânduri, grecii din vechime aveau o sărbătoare, pe la sfârșitul lunii septembrie, în timpul căreia eiresioni, o ramură de măslin împodobită cu panglici, fructe și flori, era purtată pe străzile Atenei de copii care cântau kalendai (colinde), așa cum menționează Homer în Imnul către Apollo, acum 3000 de ani. Aceștia mergeau din casă în casă făcând urări de sănătate și decorând porțile cu astfel de ramuri împodobite. Însă în zorii creștinismului, marele apologet Tertulian (sec. II-III) condamna în Despre Idolatrie (cap. 14) un obicei asemănător, acela de a a atârna frunze de dafini pe la uși și de a aprinde lumânări pe străzi, așa cum făceau romanii la sărbătorile lui Saturn (așa făceau și celții, decorând copacii cu fructe și lumânări în preajma solstițiului de iarnă). S-ar părea că tradițiile păgâne erau respinse de primii creștini, însă nu s-a întâmplat așa întotdeauna și peste tot, ci multe obiceiuri, sărbători și ritualuri au fost revalorificate, în conformitate cu învățătura de credință.

Strămoșul bradului de Crăciun este din Răsărit, nu din Apus

În decembrie 2018, Înaltpreasfințitul Anthimos, Mitropolit de Alexandroupolis (Grecia) trimitea credincioșilor săi o scrisoare privitoare la locul bradului de Crăciun în Biserică, intitulată Originile ortodoxe ale pomului de Crăciun, sfătuindu-i să nu exagereze cu ornamentele și locul acestuia în cadrul Praznicului Nașterii Domnului. În acea scrisoare amintește de niște istorici care au descoperit, într-un manuscris, cum că în anul 512 împăratul bizantin Anastasie I ctitorise o biserică în Mănăstirea „Sf. Gavriil” din Tur Abdin (Siria), dăruind acesteia „…doi pomi mari din alamă care erau așezați de o parte și de alta a Porții Frumoase a bisericii. Pe frunzele pomilor erau locuri unde se puneau lumânări ca să ardă. Fiecare pom avea câte o sută optzeci de lumânări și cincizeci de lanțuri de argint de sus până jos. Pe acestea atârnau mici obiecte din aur, argint sau cupru, precum și ouă roșii, mici boluri, figurine de animale, păsări, cruci, cununi, clopoței, ciorchini de struguri sculptați, discuri”.

Mitropolitul Anastasios mai amintește și de pomii metalici cu fructe conice, utilizați ca suporturi de lumânări, în catedrala Hagia Sophia din Constantinopol, precum și de candelabrele acesteia, care la origini trimiteau cu gândul la aceeași realitate: pomul raiului (reprezentat cu alte ocazii în mozaicuri și icoane din multe biserici). Articolul detaliază și altele despre strămoșul bradului de Crăciun. În aceeași direcție s-ar putea adăuga faptul că în biserica mare a mănăstirii athonite Dohiariu se găsește până azi un copac de aur, deși prezența sa în sfântul locaș are mai degrabă legătură cu Învierea decât cu Nașterea Domnului.

Și, totuși, bradul modern de Crăciun își are originea din Occident

Nu sunt însă mențiuni despre pomul de Crăciun nici în cărțile de tipic și nici altundeva în rânduielile de cult ortodoxe, fiindcă acesta a devenit o obișnuință în casele creștinilor și în biserici destul de târziu. Începutul brazilor împodobiți este disputat până azi între orașele Riga (1510) și Tallinn (1441). El însă provine, pare-se, dintr-o întâmplare petrecută în viața Sfântului Ierarh Bonifațiu (+754), încreștinătorul Germaniei. Acesta, pentru a demonstra germanilor păgâni neputința zeilor, a tăiat stejarul sacru al lui Odin de la Fulda, în jurul căruia se desfășura de secole o sărbătoare în preajma solstițiului de iarnă. Aceștia, șocați de gestul marelui misionar, l-au întrebat cum ar trebui să sărbătorească Crăciunul, iar sfântul le-a arătat un mic brad care crescuse sub ramurile vechiului lor arbore sacru. Cetina veșnic verde a bradului simboliza nemurirea, vârful său urcat către cer amintea de locașul lui Dumnezeu, iar secțiunea transversală triunghiulară a acelor de brad amintea de Sfânta Treime. 

Totuși dintre creștinii apuseni, nu catolicii au popularizat primii împodobirea bradului de Crăciun, ci mai degrabă protestanții, printre care însuși Martin Luther, precum și Frații Moravi, ori Frăția Capetelor Negre (care activa în Tallin-ul, mai sus pomenit). Un brad ornat cu podoabe de Crăciun e pomenit în catedrala din Strasbourg în 1539, iar popularul colind de origine germană O, Tannenbaum! (O, brad frumos!) este și el datat din secolul al XVI-lea.

Obiceiurile și tradițiile fuzionează însă în Occidentul multiconfesional. Astfel, pomul de Crăciun (Weihnachtsbaum) sau al lui Hristos (Christbaum), ori chiar pomul Sfântului Nicolae (Klausbaum), era cunoscut în sudul catolic al Germaniei ca Paradiesbaum sau uneori chiar simplu, Paradies. Aceasta, fiindcă bradul era asociat cu Protopărinții Adam și Eva, pomeniți în calendarele catolice de dinaintea reformei liturgice de la Conciliul II Vatican, la 24 decembrie. 

La 1814 bradul ajunge în casa imperială din Viena, în 1833 la casa regală din Atena, în 1840 e pomenit în Franța, iar în 1841 în Anglia, după căsătoria reginei Victoria cu prințul Albert de Hannover. Ajunge atât de popular încât apare în Fetița cu chibrituri, îndrăgita poveste scrisă a lui Hans Christian Andersen (1865). Dar chiar și mai devreme Goethe, în Suferințele tânărului Werther (1774), amintește de existența tradiției bradului de Crăciun. În Italia, regina Margherita de Savoia a poruncit împodobirea primului brad în casa regală din palatul Quirinal din Roma pe la 1870, iar treptat s-a adoptat obiceiul ca el să se împodobească de sărbătoarea Imaculatei Concepții (Zămislirea Maicii Domnului, pe 8 decembrie în Vest) la Roma, de Sfântul Ambrozie (7 decembrie) la Milano sau de Sfântul Nicolae (6 decembrie) la Bari. Popularizarea sa a crescut atunci când soldații francezi și germani au decorat brazi de Crăciun în barăcile lor ori în tranșee, pe frontul Primului Război Mondial, pentru a se bucura de Crăciun și de atmosfera sărbătorească în acele condiții grele. 

Abia în secolul al XX-lea bradul de Crăciun devine o obișnuință și în biserici. La Vatican, papa Ioan Paul II a oficializat printr-un decret, în 1982, împodobirea acestuia în piața Sfântului Petru. Există și azi printre catolici, cu precădere în mediile monahale, persoane care se opun așezării bradului în biserici, ca obicei care umbrește Nașterea Domnului în loc s-o afirme.

Cum a fost importat bradul de Crăciun în Răsăritul Ortodox

Tot pe filieră germană, bradul de Crăciun a intrat în casele rușilor. Țarul Petru cel Mare, cunoscut admirator al modei occidentale, a emis un decret la 20 (30) decembrie 1699, prin care anii să nu mai fie numărați „de la facerea lumii”, așa cum era obiceiul, ci de la Nașterea lui Hristos. Totodată anul nou era stabilit la 1 ianuarie, înlocuind vechile rânduieli de sorginte bizantină (cu 1 septembrie ca prima zi a anului). În același decret erau și indicații cu privire la organizarea ceremoniei de anul nou, inclusiv decorarea Moscovei cu crengi de brad și pin împodobite. Ceva mai târziu, la 24 decembrie 1817, Marea Ducesă Alexandra Feodorovna a decorat un brad de Crăciun în reședința familiei imperiale, iar în anul următor la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg. Până la mijlocul secolului, obiceiul bradului se multiplicase în majoritatea caselor nobiliare rusești, deși nu toți erau de acord cu această inovație. Protopopul Ioan Polisadov (+1886) denunța în termeni destul de violenți, într-o predică, obiceiul de a aranja un brad de Crăciun pentru copii, numindu-l „absolut absurd, pur german sau, mai exact, păgân, complet nepotrivit pentru sărbătoarea lui Hristos, o pură prostie”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse emitea regulat circulare în care combăteau reaprinderea obiceiurilor păgâne de Crăciun, inclusiv brazii introduși pe filieră germană. Părerile erau împărțite și în lumea cultural-artistică, Tolstoi și Gogol neamintind nimic despre brad în operele lor, în schimb Dostoievski a scris nuvela Un băiat la bradul lui Hristos (1876), iar Ceaikovski a compus baletul Spărgătorul de nuci (1892). Treptat brazii au devenit o prezență obișnuită de Sărbători nu doar în casele princiare și boierești, ci și în școli, în casele unor preoți și, desigur, la mirenii mai înstăriți. Dictatura sovietică ateistă a interzis oficial bradul și toate tradițiile de Crăciun în 1935, înlocuindu-l cu un brad de Anul Nou, propagând doctrina ateistă, așa încât toate ornamentele erau reinterpretate în cheie comunistă.

În Grecia bradul ajunsese mai devreme. În 1833, regele Otto I, din casa princiară bavareză de Wittelsbach, a decretat așezarea a doi brazi de Crăciun în noua capitală Atena și în cea veche, Navplio, locuitorii stând la coadă pentru a-i admira. Tradiția bradului împodobit s-a răspândit apoi, de-a lungul vremii, în aceeași măsură ca și la noi. În Bulgaria, primii pomi de Crăciun au fost decorați în orașele ocupate de armata imperială rusă în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, iar în Serbia și spațiul sârbo-croat aceștia au fost adoptați destul de târziu, în jurul anului 1850 prin intermediul familiilor catolice. Sârbii, celebrând Crăciunul pe stil vechi, asociază mai degrabă bradul cu Anul Nou, când are loc împodobirea.

În România, primul brad de Crăciun a fost împodobit după moda germană a vremii în casa principelui Carol I, în 1871, pentru micuța Mărioara, iar peste trei ani erau împodobiți în Sala Tronului 14 brazi, iar prințul încă neîncoronat ca rege împărțea cadouri simbolice invitaților bucureșteni. În Ardealul aflat în stăpânirea austro-ungară, poetul George Coșbuc publica în 1896 poezia Pomul Crăciunului. Dar înainte de aceasta, scrisese într-un mic articol de presă, intitulat la rândul său, Pomul de Crăciun (a se vedea în Opere, vol. IV- proză și publicistică) cum că odată văzuse, în casa unor oameni bogați, bradul împodobit de Crăciun și a crezut că acolo murise cineva. Aceasta, pentru că în tradiția populară românească veche (păstrată în unele părți până azi) bradul este pomul vieții, înrădăcinat în ceremoniile funerare ale tinerilor necăsătoriți, cărora li se organizează o  nuntă rituală, obiceiul provenind din vechi credințe dacice despre completarea ciclului vieții. În acest context, bradul împodobit înlocuiește pe mirele sau mireasa celui defunct (defuncte), pentru ca aceștia să nu fie lipsiți de rânduielile acestei lumi.

În perioada interbelică, în orașele mari din România bradul de Crăciun era obișnuit în casele familiilor înstărite, dar și în școli, foruri publice și unele piețe, însă în mediul rural era foarte rar sau absent, Crăciunul fiind sărbătorit prin cântarea de colinde și alte ritualuri, o masă festivă și, desigur, participarea la slujbele Bisericii. După Revoluție însă bradul a devenit o prezență obișnuită.

Bradul, între import cultural și tradiție dinamică

Din probabil prea lungă incursiune în istoria bradului de Crăciun reiese, pe de o parte că au existat de-a lungul vremii numeroase tradiții premergătoare obiceiului modern, fie creștine, fie necreștine. Ele s-au adaptat de-a lungul vremurilor, pe alocuri au dispărut, iar în alte părți au fost încorporate noilor realități religioase și culturale. Acest fenomen corespunde tradiției dinamice, în limbaj bisericesc, sau aculturației, a împrumuturilor culturale, în limbaj mai larg, cultural și sociologic. 

Nu este prima dată când Biserica a adaptat și a integrat obiceiuri necreștine, oferindu-le conotații și simbolistică în acord cu învățătura de credință, cu scopul de a o întări pe aceasta și nicicum de a o slăbi sau relativiza. Sunt numeroase și obiceiurile răsăritene integrate în Apus, precum și viceversa, tradițiile apusene integrate în Răsărit, iar aceasta nu de ieri – de azi. Însuși Postul Crăciunului a apărut în Apus, în legătură cu trecerea la cele veșnice a Sfântului Martin de Tours (mai degrabă cu înmormântarea sa, la 11 noiembrie 397), fiind mai târziu revalorizat și asociat pregătirii pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului, iar în Răsărit a fost adoptat destul de târziu, în forma actuală, printr-o hotărâre a unui Sinod de la Constantinopol din 1166. Și astăzi în ceea ce privește cântarea de colinde, asistăm la redescoperirea sau compunerea a multe noi piese. De pildă relativ recentul și popularul colind Vino Iisuse în inima mea, ca într-o iesle săracă... are la origini textul unei pricesne din mediul românesc neoprotestant, primind însă de curând o nouă linie muzicală, de factură bizantină. Ne putem întoarce înapoi în timp, la glasurile bisericești, care au la bază muzica populară din Asia Mică și Siria, iar exemplele ar putea continua. Invers, în spațiul occidental, orga din biserici este la origine un instrument muzical sirian. Însă, ca referire la un împrumut mai recent, icoana bizantină se află azi la mare cinste nu numai în bisericile catolice, ci pe alocuri și în cele protestante, unde până nu demult orice fel de icoană era interzisă ca semn al idolatriei.

Pomul de Crăciun este o bucurie atât acasă, cât și în biserici

Deși nu este amintit în rânduielile tipiconale ortodoxe, bradul și împodobirea sa de Crăciun s-au îmbisericit, fiind astăzi integrate în viața eclezială tot la fel de mult ca în tradițiile de familie. Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos refuză să trateze bradul ca pe un simplu import din Apus care trebuie respins sau înlocuit cu alte obiceiuri „mai ortodoxe”. Ierarhul amintește că bradul ne duce cu gândul la Arborele lui Iesei (Isaia 11, 1), pomenit și în imnografia tradițională de Crăciun (ca de pildă în Catavasiile Nașterii Domnului), precum și de faptul că pomul împodobit în această perioadă cu fructe, bomboane și lumânări (sau mai nou cu globuri și luminițe artificiale) amintește de pomul cunoștinței și de pomul vieții din Rai. Și îndeamnă, în aceeași linie cu Mitropolitul Anthimos (amintit la începutul acestui articol) ca toți creștinii, clerici și mireni, să înduhovnicească acest element nou al Sărbătorii Nașterii Domnului, să nu îl despartă de Sfânta Împărtășanie și de darul Sfintei Liturghii. Steaua din vârful bradului stă ca mărturie a stelei de la Răsărit, care i-a chemat din depărtări pe Magi ca să-L slăvească pe Domnul. Globurile, beteala și toate ornamentele sunt menite să amintească de darurile magilor, dar și de podoaba cerului înstelat. Întreg pomul împodobit trebuie să amintească de Domnul Hristos și de nașterea Sa. Iar pentru a alunga orice fel de gând că bradul ar reaprinde tradiții păgâne, să nu uităm niciodată de icoana Nașterii Domnului, care dacă va fi așezată în pom la loc de cinste, vizibil, ar inversa efectul. Nu icoana ar fi un ornament în bradul împodobit, ci acesta devine el însuși o minunată podoabă a icoanei, asemenea florilor care  înveșmântează icoanele la praznice mari. 

Aceste smerite indicații pot părea exagerări și invenții de simboluri, dar nu este așa. Că pomul de Crăciun e prezent (și nu de ieri) în colindele noastre populare, ca Pom al Raiului, ne mărturisește colindul „Mândră-i sara de Crăciun”:

În mijlocul Ceriului

Este-un pom al Raiului. 

În vârfuțul pomului

Din grădina Raiului

Ședeau două rândunele

Și împleteau luminele

Lumini galbine de ceară

C-o venit Crăciunul iară

Să se vadă peste satu

C-o născut nou Împăratu...