În cartea publicată la 1815 de către cântărețul Ioan Tincovici, bănățean care cânta la strana bisericii greco-macedoromână din Pesta, „Cântări dumnezeiești la praznicele Mîntuitoriului nostru Isus Hristos și ale Născătoarei de Dumnezeu, și ale altor sfinți ce se prăznuiesc”, între cele 50 de pagini sunt și paginile care consemnează – mulțumim Mariei Berenyi autoarea monografiei Familii și personalități macedoromâne din Pesta (secolelel XVIII-XIX) și a numeroase articole istorice de prezentarea sa publică – și colindul „O, ce veste minunată”. Printre cântece „la Naștere” sunt astfel cuprinse două colinde. Una este cea pe care, cred, o putem socoti Imnul Național de Crăciun al României. Din textul de atunci al colindei rețin două strofe care, necântate, par să fie precursoarele versurilor albe de mai târziu: „Păstorii văzând o zare/ Din ceri o lumină mare/ Ei fluiera, îngerii cânta/Cu toți se bucura” și „După o stea luminoasă/ Dintre celelalte aleasă/ Trei crai mergeau, daruri duceau,/ În genunchi au căzut”. Așezată între cântările prinse în tipar colinda se vădește, desigur, mult mai veche iar cântarea ei azi nu face decât să ne aducem aminte că nu suntem generații spontanee de creștini.

Dintre toate amănuntele textului – merită citit integral – iconologia legată de vederea zării de lumină mi se pare impresionantă. Ea face deseori ca inima să tresalte de emoția vieții ce se ivește așa cum te bucură răsăritul soarelui după o noapte înfricoșătoare care pare fără sfârșit. Păstorii zăresc o zare. Cei trei crai urmează o zare de lumină. Semnul venirii acesteia în Trup a Mântuitorului este Lumina. Așa cum mereu și mereu Hristos Domnul e însoțit de lumină. Și dacă spunem mereu că lumina Schimbării la Față a Mântuitorului este Lumina Învierii cea dinainte de Înviere, îndrăznesc a spune că zările ce sunt zărite de crai și păstori se unesc în Lumina care este Hristos prefațând în chip cu totul minunat Nașterea Lui.

Preocupați prea mult de magi – de unde vin, numărul, dacă au fost sau nu regi – ori de păstoritul păzitorilor mieilor pentru Templu din geana de clorofilă a Betleemului, uităm exact această purtare în lumină a lor. Această dimensiune unică a lor: a vedea Lumina care duce la Lumină! Sunt, fără îndoială, prin aceasta, în linia ascendentă a Apostolilor. Crai veniți de departe, păstori veniți de aproape și pescari care văd Lumina. Dovedind, astfel, că universul întreg se transformă în Tabor pentru ca Dumnezeu să fie văzut precum este. Lumina care-i mișcă pe ei spre Prunc și apoi spre răstignit este una care nu vine din nelucrare și simplă supunere unei „mergeri” pe hartă. E limpezită icoana aceea conform căreia magii – reprezentând credința păgânilor – și păstorii – reprezentând asigurarea curăției Jertfei la Altarul Templului – beneficiază de o chemare specială tocmai pentru a ne dezvălui universalitatea Nașterii și adresabilitatea ei atât pe verticala cât și pe orizontala omenirii. Hristos nu vine să mântuiască selectiv și nici să impună caste social-religioase. Orice tulburare a mesajului Său de asumare a lumii în întregul ei contravine chemării Sale la pocăință, la îmbogățirea întru Lumină a vieții fiecăruia dintre noi. Lumina ce poartă pe magi, deschide zarea păstorilor și ochii Apostolilor. E o lumină dată să o vedem și să vedem prin ea pe Hristos. E lumina aceea despre care părinții isihaști, rugătorii cei aleși ai rugăciunii inimii, ne spun că se dobândește o clipă după ani de rugăciune, meditație și pocăință. E lumina aceea care vorbește în adânc de inimă. Și spune fiecăruia dintre noi ceea ce primește ca memorie de mărturisire Sfântul Siluan Athonitul: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!”. La vremea de lipsă de nădejde de acum, priviți cu încredere zarea de Lumină care vindecă de întuneric inima celui care crede. Și nu vă lăsați copleșiți. La orizont, Betleemul. Se naște Lumina!