Denia din Sfânta şi Marea Joi, săvârşită Miercuri seara, vorbeşte despre instituirea Sfintei Taine a Euharistiei, despre spălarea picioarelor şi de actul trădării lui Iuda. Sunt evenimente care marchează istoria şi veşnicia deopotrivă, pentru totdeauna. Dumnezeul cerurilor, răpus de iubire, ajunge atât de aproape de oameni, încât este călcat în picioare de cei care au iadul drept acoperământ.

Sărbătorim aşadar durerea infinită a Celui infinit, când vede că rănile Sale dumnezeieşti sunt batjocorite de campionii urii şi ai vicleniei. Hristos – spune Scriptura – S-a ascuns de ei, pentru că nu credeau. Sunt clipele de disperare ale Dumnezeului Om care simte dumnezeieşte că nici măcar Jertfa Sa pe Cruce nu va fi deajuns pentru atât de mulţi, care vor alege pierzania veşnică. Dumnezeu Se ascunde de oameni ca să plângă, să-şi frângă inima infinită de dorul celor care se vor pierde din vina lor. Dacă în rai, omul ruşinat de viclenia sa infantilă s-a ascuns de Dumnezeu, acum Dumnezeu se ascunde de om, pentru a plânge peste galaxiile Sale de gânduri, pentru omul pierdut. E tăcerea asurzitoare a cerurilor suspinând de durere, atunci când preotul creaţiei cade în cele mai de jos ale făpturii. Însuşi Părintele cel veşnic îşi ascunde faţa Sa în aripile heruvimilor, pentru a plânge durerea Fiului una cu El, care aşteaptă jertfirea cea de taină.

Unul dintre troparele remarcabile ale Sfintei şi Marii Joi vorbeşte despre această ascunzime de iubire trădată a lui Dumnezeu. „În mijlocul celor ce se tocmeau pentru a te vinde, stătut-ai întru ascuns, Tu de care era tocmeala”. În cel mai ascuns colţ al templului, acolo unde trebuia să aibă loc rugăciune fierbinte şi invocare a Dumnezeului Savaoth, se desfăşura sfatul de ucidere a lui Dumnezeu, de către cei care primiseră mană din văzduh, apă din piatră, stâlp de foc şi cărare prin mijlocul Mării Roşii de la Creatorul lor. Acolo unde nicio şoaptă nu putea fi auzită, în inima templului, Cineva mai mare decât întregul univers asculta sfatul lor de fărădelege. Şi totuşi, din iubire infinită nu face nimic pentru a-i şterge de pe pământ. Ar fi putut Dumnezeu să desfiinţeze pământul sau galaxia întreagă doar închizându-şi ochii cei preacuraţi de la privirea ei. Însă ochii Celui preacurat rămân deschişi, deşi se umplu de lacrimi de durere pentru ucigaşii Săi şi nu face nimic pentru a împiedica cea mai mare oroare a istoriei, care însă va aduce cea mai mare binecuvântare a veşniciei: Învierea şi nemurirea întregii umanităţi.

Ce a fost în inima şi în mintea lui Hristos, ce au văzut ochii Lui, atunci când aplecat asupra vasului, a spălat picioarele ucenicului care-l va vinde? Cu ce privire îl va fi privit pe cel responsabil de cea mai mare durere a istoriei şi a veacurilor, asumată de Trupul firav al lui Dumnezeu din iubire? Cum îl va fi atins fără a-l arde întreg pe Vânzător? Cu câtă iubire trădată, sfâşiată, zdrobită de răutatea oamenilor, i-a mângâiat tălpile care se grăbeau spre ucidere? Cum se vor fi atins mâinile ziditoare, preacurate ale lui Dumnezeu de picioarele trădătorului? Cum îşi va fi stăpânit ochii Cel ce arde văpaia Soarelui cu miliardele lui de grade? Şi totuşi le-a făcut din iubire, pentru a dărui tuturor, până şi lui Iuda, şansa de a se întoarce şi a plânge pentru trădarea lui.

Peste tot Mântuitorul întregului univers, Cuvântul cel nemuritor, născut din veşnicie din Tatăl, tace. Tace la Irod, la Pilat, la Caiafa, tace printre soldaţii violenţi şi batjocoritori, tace în faţa celor ce-l biciuiesc, tace pe Cruce, primeşte cu dragoste piroanele care-i zdrobesc mâinile. Cuvântul tace din iubire. Mai presus de cer şi de cuvânt, îşi poartă tăcând durerea infinită pentru cei de care e îndrăgostit. Şi prin aceasta, ne arată că valoarea supremă a acestei lumi este tăcerea rugătoare, care se jertfeşte din iubire şi dăruieşte viaţă. Mielul tăcut, în care încap cuvintele întregului univers, Raţiunea supremă a Tatălui, tace: „Ca un Miel spre junghiere s-a adus, şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” spunea Isaia, văzând cu secole înainte Jertfa euharistică a istoriei în Cuvânt. Şi prin aceasta ne învaţă să tăcem, rugându-ne. Să nu răspundem la nicio jignire, să nu ne îndreptăţim, să nu cerem şi să pretindem niciodată mulţumire pentru darurile făcute altora, să nu ne lăudam cu valorile noastre, să nu cerem recunoaştere, vanitate, stăpânire, să nu răspundem la rău cu rău: „Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări”. Să nu impunem nimănui cuvintele noastre, ideile noastre, să nu siluim timpul nimănui cu părerile noastre, să nu vindem iluzii prin cuvânt. Pe scurt, să tăcem, rugându-ne mereu în taină lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Mielul tăcut, răstignit pe Cruce pentru noi. Universul întreg tace slujind în lumină pe Creator. Cerul gravitează ascultător, în taină în jurul Centrului ubicuu, nevăzut, mai presus decât cerurile şi prezent întreg în fiecare atom al acestei lumi. Pământul se învârte tăcând, aşteptând ca Dumnezeu să moară pe el, pentru viaţa lumii, pentru a se cutremura de spaimă la vederea Creatorului lui. „Soarele şi-a cunoscut apusul său”, învăţând, repetând mereu, de la naşterea lui în zorii creaţiei, clipa când se va întuneca de frică la vederea lui Dumnezeu rănit de durerile morţii.

Tăcerea este aerul vieţii viitoare. Acolo, dincolo de timp şi de spaţiu, Liturghia devine totul în întreg, ca o străfulgerare veşnică de sens şi de iubire, între Dumnezeu şi oamenii cu care s-a unit. Tăcerea deschide ochii şi-i învaţă să plângă, iar apoi îi închide la toate răutăţile lumii, pentru ca lacrimile să devină izvor care se naşte în raiul inimii şi adapă cu lumină răstignită întreaga fire.