Crucea cu două și cu trei rânduri de brațe – Crucea-relicvariu și crucea de procesiune

Crucea de procesiune dăruită Catedralei Mitropolitane de către Sfântul Iosif cel Milostiv devine parte din zestrea prin care ne identificăm cu moștenirea bizantină mărturisitoare a Adevărului Revelat și vocea unui prezent continuu al binecuvântării revărsat asupra închinătorilor ei.

Crucea cu două și cu trei rânduri de brațe – Crucea-relicvariu și crucea de procesiune

1. Relicvariu cu fragment din Sfânta Cruce, dăruit de împăratul bizantin Iustin al II-lea reginei francilor Sfânta Redegonda, la anul 569. Detaliu. Fragmentul este protejat de o plăcuță emailată, în care este decupată o cruce cu două rânduri de brațe, carcasa exterioară cu capac dispărând în timpul Revoluției Franceze din 1789. Mănăstirea Sainte-Croix de Saint-Benoît, din Poitier.
2. Crucea de procesiune donată de Sfântul Ierarh Iosif Naniescu Catedralei Mitopolitane din Iași, la sfințirea acesteia în 1887.
3. Detalii ale crucii de procesiune de la Catedrala Mitopolitană din Iași.

Alăturarea, la mai mult de un mileniu distanță, a două momente din istoria Bisericii, au ca numitor comun tocmai subiectul acestui articol, observarea elementelor comune și particularitățile formale distincte ale crucilor-relicvarii și ale crucilor de procesiune, momentul apariției lor și evoluția configurațiilor acestor modele. În acest sens, un aport mai important decât cele scrise, îl vor avea imaginile.

La anul 569, regina francilor, Sfânta Cuvioasă Radegonda, care se retrăsese ca monahie, primea în dar de la împăratul Bizanțului Iustin al II-lea, un relicvariu ce conținea un fragment din Lemnul Sfintei Cruci. Cu acest prilej, Mănăstirea Poitiers, prima comunitate de femei întemeiată în Regatul Francilor la anul 552, va primi hramul Sfânta Cruce. În cinstea acestui eveniment, la cererea Sfintei Radegonda, poetul Venantius Fortunatus, care va deveni ulterior episcop al orașului, scrie o cântare în cinstea Sfintei Cruci, intitulat Vexilla Regis, poem care se cântă în bisericile din Apus până în zilele noastre.

În aceeași tradiție, peste multe sute de ani, domnitorii și ierarhii Țărilor Române au făcut nenumărate donații mănăstirilor Sfântului Munte Athos, închinând multe dintre mănăstirile românești așezămintelor bisericești din regiunile sărăcite din cauza ocupației stăpânirii otomane. Din șirul atâtor ctitori, mă opresc asupra numelui unui mitropolit moldovean, Iosif Naniescu, a cărui activitate filantropică i-a adus, după canonizare, renumele de Sfântul Iosif cel Milostiv. Sub păstorirea lui, la anul 1886 se definitivează construcția Catedralei Mitropolitane din Iași, contribuind la înzestrarea ei cu toate cele necesare serviciului divin. La sfințirea catedralei, în anul 1887, Mitropolitul Iosif donează, printre altele, o cruce de procesiune cu două rânduri de brațe egale, ferecată în argint și sculptată în lemn pe ambele fețe. Basorelieful, casetat în numeroase scene, reprezintă praznicele împărătești și alte episode din istoria mântuirii. Fapt inedit pentru acele vremuri, Sfântul Iosif înființează, pentru prima dată, o corală mixtă bisericească, sub bagheta compozitorului Gavriil Musicescu, mitropolitul însuși fiind un iscusit compozitor de cântări bisericești. Cele două exemple, ai căror protagoniști sunt doi sfinți ai Bisericii, ne relevă faptul că actul liturgic nu se poate exprima fără cel artistic, și că nu există cult fără cultură.

Între împăratul Justin al II-lea și Sfântul Iosif (reperele cele mai îndepărtate între ele pe segmentul de timp chestionat în acest articol), sunt peste 1300 de ani de continuitate a Tradiției Bisericii și de succesiune apostolică, cu tot ce presupune aceasta. Între imaginile și simbolurile cultului liturgic, oricâte nuanțări formale ar fi avut loc (în limitele tradiției dinamice), modelul și semnificația simbolică a crucii cu două brațe (egale sau nu) au rămas în esență aceleași, fie că îmbracă forma crucii-relicvariu sau a crucii de procesiune. Cu siguranță aceste modele au fost folosite și mai înainte de perioada pusă aici în discuție.
1. Portretul Împăratului bizantin Justin al II-lea (565-578) pe o monedă (solidus), emisă la Constantinopol.
2. Portretul Împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180) într-un manuscris din epocă. La Catedrala Notre-Dame din Paris există crucea-relicvariu care a aparținut lui Manuel I Comnenul.
3. Portretul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv (1818-1902). Detaliu dintr-o icoană recentă.

Crucea cu două rânduri de brațe, numită crucea patriarhală sau crucea împărătească, pe diverse monede bizantine.
1. Imaginea Împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) ținând în mână crucea cu două rânduri de brațe egale. Monedă din Colecția „Andre Constantine Dimitriadis”, Londra.
2. Monedă înfățișându-l pe împăratul bizantin Romanus al III-lea Argyrus (1028-1034). Constantinopol.
3. Împăratul Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976-1025), împreună cu fratele și succesorul său, împăratul Constantin al VIII-lea. Muzeul Saint-Denis, Paris.

Crucea cu două rânduri de brațe egale, prezentă și în iconografie.
1. Scena „Pogorârea la iad”. Mozaic, secolul al XIII-lea. Catedrala San Marco, Veneția.
2. Buna Vestire. Icoană în mozaic, secolul al XIV-lea. În prezent este expusă la Victoria and Albert Museum, Londra.

Odată cu nașterea Imperiului Creștin și instituționalizarea relației dintre Stat și Biserică, legislația romană, mecanismele de propagandă ce includeau însemnele heraldice și sigilografice, vor fi asimilate și înlocuite treptat de noua administrație bizantină cu simboluri și efigii creștine corespunzătoare misiunii de propovăduire a Legii celei Noi.

Întruparea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului, înțelese ortodox, au asigurat nu numai vizibilitatea lui Dumnezeu, ci și vizibilitatea lumii inteligibile spirituale ca o succesiune de teofanii reprezentabile în forme plastice. Aceasta s-a făcut prin structurarea unui nou discurs, prin adaptarea și modificarea vocabularului figurativ antic. După ieșirea artei paleocreștine din spațiul privat sau funerar în cel public și asimilarea formelor figurative oficiale pe baza analogiei dintre Împărăția cerească și cea pământească, a Împăratului ceresc cu cel pământesc, s-a făcut trecerea de la simbol la alegorie și la reprezentările narative, culminând cu apariția portretului sacru, devenit imagine de cult și, în ultimă instanță, icoană [1].

O consecință directă a libertății de manifestare a cultului creștin, a fost și constituirea programului iconografic. Chiar dacă, s-a renunțat treptat la unele imagini simbolice, imaginea Sfintei Cruci a continuat să fie reprezentată plastic, în cele mai diverse variante. Asemenea revelației Sfântului Pavel pe drumul Damascului, revelația Sfintei Cruci, așa cum a perceput-o Împăratul Constantin și cum a fost ea înțeleasă și asimilată de contemporanii săi, a fost evenimentul fundamental prin care s-a conștientizat că semnul crucii, – fie el prefigurat de litera Tau, ca în referatul veterotestamentar, fie simbolizat în diverse monograme și ipostaze grafice ale Numelui lui Dumnezeu –, are aceeași semnificație.

Crucea reală, din lemn, așa cum o cunoaștem din iconografie, are cele trei rânduri de brațe orizontale; unul principal, pe care erau țintuite mâinile, altul, cu inscripția de deasupra capului (titulus), și un altul, cel mai de jos (suppedaneum-ul), pe care erau pironite picioarele. Dar mai exista un detaliu, foarte rar amintit și ilustrat, un fel de suport din lemn, asemănător cu un scaun foarte îngust, situat la înălțimea bazinului condamnatului. Astfel, imaginea esențializată a Crucii, – aici, de fapt, un instrument de tortură roman –, ar fi trebuit să arate ca un ax vertical, peste care sunt suprapuse la distanțe inegale, patru axe orizontale. Observăm că, referitor la semnul crucii, Erminia nu a reținut în integralitate imaginea realistă a acestei scene, accentuând mai degrabă mesajul teologic, funcția ei emblematică.

Existau prefigurări ale Crucii în Vechiul Testament, dar a trebuit să treacă destul de mult timp până când semnificația grafiei literei Tau [2] să poată fi asociată firesc cu semnificația Jertfei Răscumpărătoare a Crucii, și cu grafia ei. Pentru că ultima literă a alfabetului semitic este litera Tau (thav), și are forma crucii (+ sau x), exista într-o vreme obiceiul ca acest semn să fie folosit drept semnătură sau pecete. În textul ebraic al Cărții lui Iov, la sfârșitul cuvântării sale, Iov folosește semnul Tau drept semnătură în expresia „iată thav-ul meu”, adică, „acesta este ultimul meu cuvânt” (Iov 31, 40). Vedem cum, în Cartea lui Iezechiel (9, 4), litera Tau, cu care erau pecetluiți cei aleși, este semnătura lui Dumnezeu, semnul vizibil al slavei Lui și echivalentul numelui Său [3]. Numele lui Dumnezeu, revelat în Persoana lui Iisus Hristos, va fi asociat după Răstignirea Sa, cu semnul Sfintei Cruci, altar de jerfă și semn al biruinței asupra morții.

Dacă așezăm cronologic, emisiunile numismatice ale Imperiilor, Roman și Bizantin, putem observa evoluția și transformarea lentă a simbolului crucii, de la Tau la monograma Chi-Ro, de la monogramă la cruce și de la crucea simplă la bogăția de expresii plastice apărute ulterior. Din cauza lipsei spațiului necesar, exemplific aici, prin alăturarea a doar câtorva monede, evoluția și transformarea simbolului crucii de la faza de monogramă, la crucea așa-zisă patriarhală sau împărătească, cu două rânduri de brațe, mai mult sau mai puțin ramificate, ale căror dimensiuni sunt, mai mult sau mai puțin egale.
1. Monedă din timpul Împăratului Constantin I (anii 307-337), monedă de bronz, Constantinopol. Labarum-ul are pictate pe pânza stindardului (vexillum) trei medalioane, înfățișând portretul împăratului încadrat de cei doi fii ai săi. În vîrful suliței, care străpunge trupul unui șarpe, este reprezentată monograma Chi-Ro.
2. Monedă din timpul împăratului Vetranio (anul 350). Împăratul, în ținută militară, stă încadrat între două labarum-uri, care au reprezentate pe pânză monograma Sfântului Împăratul Constantin I.
3. Monedă cu chipul împăratului bizantin Iustinian al II-lea. Secolul al VII-lea, Constantinopol.
4. Monedă din timpul împăratul bizantin Teofil, secolul al IX-lea.
5. Monedă din timpul împăratul bizantin Nichifor, sec al X-lea.
6. Monedă din timpul împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Vasile apare împreună cu succesorul său Constantin al VIII-lea.
7. Nomisma. Monedă bizantină din perioada împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025). Configurația brațelor crucii este mult mai ramificată, fiind, în germene, modelul crucii patriarhale actuale a B.O.R., ale cărei brațe par că se multiplică fractalic la infinit.

Lecționarul Hamilton, Constantinopol, sfârșitul secolului al XI-lea. Exemple ale „efectului de tildă”, de suprascriere, de reluare esențializată a conținutului imaginii care se află dedesubt.
1. Crucea cu dublă traversă este așezată peste crucea ornamentală înflorată, care face parte din majuscula literei Tau.
2. Scenă cu „Răstignirea Domului”, făcând parte din inițiala literei Tau. Ilustrație pentru lectura din Evanghelia de la Ioan, citită la 14 septembrie (Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci).
3. Inițiala decorativă a literei T. Pe axul vertical al literei este înfățișat Sfântul Ioan Botezătorul. Deasupra majusculei T apare „tilda textualizată”, o recapitulare verbalizată a imaginii.
4. Inițialele numelui lui Iisus, cu tilda deasupra. Detaliu dintr-o icoană.

Ca o repetare a rostirii Numelui lui Dumnezeu, sau ca o tildă așezată deasupra crucii, originea configurării crucii cu două rânduri de brațe, își are temeiul, mai degrabă în limbajul biblic decât în cel estetic. În limbajul biblic, ca și în textele liturgice, repetiția are o justificare teologică. Repetiția subliniază și întărește o idee sau mesajul unui text revelat: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc...” (III Regi 18, 36); sau „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor...” (Ioan 10, 7) etc. Această a doua transversală a crucii, situată deasupra orizontalei principale, derivă chiar din funcția originară, de titlu, de suprascriere, căci așa se traduce cuvântul tildă din latinescul titulus.

În lumea artei comunicării prin scris tilda este semnul diacritic care desemnează o prescurtare, sau o abreviere a unui cuvânt. În universul vizual, tilda, ca dublare a axului orizontal al crucii nu are doar funcția unui grafem, acel semn convenținal ce reia esențializat conținutul care se află dedesubt, ci este, paradoxal, o contracție care amplifică și intensifică semnalul revelat. Imaginea simbolică a tildei, prin inițialele cuvintelor: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor” (Ioan, 19, 19) recapitulează rezumativ istoria mântuirii, suportul scriiturii Titulus-ului devenind vizibilitate plasticizată, prin convertirea conținutului sonor al grafiei literelor, într-un semn-trăsătură cu impact vizual și valențe plastice. Cu timpul, tilda va deveni apanajul numelor divine și a numelui împăratului, ca uns al lui Dumnezeu, un efect al tildei fiind indicarea pluralului de majestate.

Simbolic, cele două rânduri de brațe ale crucii vor fi asociate ideii de sinergie ale celor două instanțe care au guvernat destinele Imperiului Creștin, Statul și Biserica. Este și motivul pentru care este denumită când cruce patriarhală, când cruce împărătească. Crucea cu două transversale, – cu dimensiuni egale sau nu, în funcție de regiune și de perioada istorică –, era prezentă atât în ceremoniile de curte, cât și în procesiunile slujbelor bisericești. Varietatea de formule grafice ale semnului crucii, raportul dintre părțile constitutive (numărul și lungimea brațelor și distanța dintre ele), sunt expresia unui dinamism creator în interiorul Tradiției, dictat de necesități de ordin administrativ și uneori artistic, mesajul și semnificația rămânând, în esență, aceleași.

Variații ale lungimii brațelor; 1) cu lungimile brațelor egale, 2) cu distanțe diferite ale înălțimii dintre ele, 3) cu bara de sus mai lungă decât cea de jos, 4) cu bara de jos mai lungă decât cea de sus.
1. Cruce-relicvariu, cu părticele din Lemnul Sfintei Cruci, secolul al XI-lea, Catedrala de la Waterford.
2. Cruce-relicvariu conținând fragmente din Lemnul Sfintei Cruci. Secolul al XIV-lea, Tipperary, Irlanda.
3. Cruce de procesiune, Sfântul Munte Athos, anul 1600. Colecția privată „Jan Morsink”. Un model asemănător, comandat de Mitropolitul Anastasie Crimca, se află în Colecția Mănăstirii Dragomirna.
4. Crucea-relicvariu ce conține șapte fragmente din Lemnul Sfintei Cruci, secolul al XII-lea. Inscripția, în limba greacă, indică faptul că relicva a aparținut împăratului bizanțin Manuel I Comnenus. Astăzi se află în Tezaurul Catedralei Notre-Dame din Paris.

Un moment important, care a dus la răspândirea acestui model de cruce, a fost identificarea Lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, și apoi împărțirea în fragmente ce au fost dăruite de împărații și patriarhii Bizanțului marilor centre urbane și ecleziale. Bucăți din Lemnul Sfânt erau ferecate cu aur și argint, în relicvarii de forma crucii cu două rânduri de brațe sau în racle decorate și casetate în interior cu spații de forma crucii patriarhale (sau împărătești), în care erau așezate relicvele.

Comparativ cu diversitatea celorlalte modele de cruci existente, numărul crucilor patriarhale în formă de relicvarii a fost mult mai mic, motivul fiind cantitatea redusă a Lemnului Sfânt conținută de crucea originală [4]. Multă vreme, caracteristicile acestui tip de cruce, au fost ca o marcă identitară după care puteai recunoaște, că acel odor bisericesc poartă în sine un fragment din Adevărata Cruce. Ele erau scoase în procesiune la marile sărbători și evenimente, dar înmulțindu-se comunitățile creștine și nemaiexistând fragmente din Lemnul Crucii, ca o consolare, crucile de procesiune au fost împodobite cu părți din sfinte moaște. Cu timpul, crucile de procesiune au început să fie confecționate din cele mai prețioase materiale, de către artiștii cei mai renumiți, dar fără să mai conțină relicve. Astfel, așa cum s-a mai întâmplat în istorie, a avut loc un transfer de prestanță, de la valoarea conținutului crucilor-relicvarii, la tiparul lor recognoscibil, la forma cu care era identificată prezența Lemnului Sfânt.

În funcție de geografia ținuturilor păstorite de Biserică, crucile de procesiune au cunoscut o mare diversitate a modelelor; prin dispunerea brațelor crucii, a numărului lor, a dimensiunilor și a raporturilor dintre ele, cu particularități după care puteai distinge apartenența la anumite comunități sau afilierea la anumite eparhii și teritorii. Modelele au coexistat fără să se contrazică, pentru că ceea ce a contat și contează încă este funcția lor sfințitoare și soteriologică. Variațiunile artistice nu au alterat tiparul inițial, acea sinteză grafică și simbolică a celei mai populare imagini a Crucii, cea cu trei brațe orizontale. Crucea cu trei rânduri de brațe, egale sau inegale, paralele sau nu [5], este o configurare deja clasică în Tradiția Creștină, cu o vechime ce merge până în primul mileniu, fiind una dintre multele variante ale reprezentării simbolice a Jertfei Supreme.

Nenumăratele cruci de procesiune, comandate și dăruite de ierarhii și domnitorii Țărilor Române pentru înzestrarea lăcașurilor de cult, i-au însoțit în bătălii și au fost martore tăcute, dar lucrătoare, la sfințirea țarinilor, bisericilor și a întregului neam românesc. Între aceste odoare, crucea de procesiune dăruită Catedralei Mitropolitane de către Sfântul Iosif cel Milostiv, devine parte din zestrea prin care ne identificăm cu moștenirea bizantină mărturisitoare a Adevărului Revelat, și vocea unui prezent continuu al binecuvântării revărsat asupra închinătorilor ei.

Protosinghel Mihail Gheațău

Datorită prestigiului de care se bucura modelul crucii patriarhale cu două bare orizontale, de-a lungul timpului mai multe state și-au ales această imagine a simbolului crucii, pentru a-și decora blazoanele și efigiile cancelariilor aulice. În prezent, modelul este cunoscut mai ales în mediul virtual, sub denumirea de Crucea de Lorena, datorită eficienței cu care aceste piese numismatice au fost mediatizate, altfel, în funție de zona de proveniență a acestora, la fel de bine ar fi putut să se numească, Crucea de Slovacia, de Ungaria, de Lituania sau de oricare altă regiune, care și-a ales acest simbol ca emblemă [6].
1. Monedă de argint emisă de Sigismund de Luxemburg în anul 1395. Moneda circula și în Țara Românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Colecția Băncii Naţionale a României.
2. Monedă emisă în perioada Ducelui de Lorena, Charles al III-lea (1545-1608).
3. Republica Slovenia. Monedă din anul 1941.

Crucea pectorală, din aur și lapis lazuli, a unui soldat bizantin. Secolul al XIII-lea. Muzeul Benaki, Atena. Pe inscripția din spate se spune: „Fie ca crucea mea să devină o armă și o strajă pentru Georgios Varangopoulos Sebastos”.

ANEXE


1. Crucea cu două rânduri de brațe, pe capacul unui relicvariu bizantin ce conține un fragment din Lemnul Sfintei Cruci, secolul al XI-lea. Relicvariul a ajuns în Franța ca pradă de război, în urma căderii Constantinopolului. Astăzi se află la Muzeul Luvru, Paris.
2, 3. Cele două fețe ale unui relicvariu bizantin, cu părți din Lemnul Sfintei Cruci. Anul 960, Constantinopol.


1. Relicvariu cu fragment din Sfânta Cruce. Bizanț, secolul al XII-lea. Astăzi se află la Abația din Nonantola, Italia.
2. Cruce-relicvariu, datând din 1170-1180. Colecția Muzeului Petit Palais, Paris. Provine de la Biserica „Sfânta Cruce” din Liège.
3. Relicvariu cu părți din Lemnul Sfintei Cruci, secolul al XII-lea. În anul 1354 este adus în Rusia de la Constantinopol. Pe suprafața panoului sunt realizate icoanele Sfinților Cosma și Damian, în basorelief. Deasupra, în medalioane, sunt înfățișați Sfinții Chir și Pantelimon.

Relicvarii aflate la mănăstiri din Sfântul Munte Athos, în care sunt încastrate fragmente din Lemnul Sfintei Cruci. Fragmentele de lemn sunt așezate în cavități de forma unor cruci patriarhale, cu două rânduri de brațe, mai mult sau mai puțin egale.
1. Mănăstirea Xiropotamu, secolul al X-lea. Are faima că posedă cel mai mare fragment din Lemnul Adevăratei Cruci din lume.
2. Mănăstirea „Sfânul Pavel”. Raclă cu fragmente din Lemnul Sfintei Cruci, încastrat într-un relicvariu de forma  unei cruci patriarhale.
3. Mănăstirea Vatopedu, secolul al XIV-lea. Același tip de cruce-relicvariu ce adăpostește bucăți din Lemnul Sfânt.
4. Mănăstirea Cutlumuș. Relicvariu care are în interior segmente din Sfânta Cruce, încastrate în conturul unei cruci patriarhale.


Cruci-Relicvarii de procesiune, cu două rânduri de brațe. Unele, în timpul ceremoniilor, puteau fi montate în vârful unor bastoane înalte, altele, care aveau baza suport de înălțime mică, erau puse la închinat pe mese.
1. Cruce-relicvariu, anul 1180, Limoges, Franța. În prezent se află la The Metropolitan Museum of Art, New York.
2. Cruce-relicvariu patriarhală, circa 1190-1210, Limoges, Franța.
3. Cruce-relicvariu, Limousin, secolul al XIII-lea. Muzeul Cluny, Franța.
4. Cruce-relicvariu, secolul al XII-lea, Ierusalim. În prezent este expusă la The Cleveland Museum of Art, Ohio.

Exemple de basoreliefuri, ale căror compoziții decorative au ca centru de interes crucea  împărătească, cu terminații fragmentate și multiplicate într-o diversitate de forme și unghiuri. Uneori, crucea este sculptată cu antrelacuri de factură armenească sau georgiană. Nu lipsesc elementele vegetale, o trimitere simbolică la imaginea Pomului Vieții.
1, 3. Plăci din marmură din balustrada altarului unei biserici. Grecia, sec. XI-XII. Muzeul Bizantin din Atena.
2. Panou din marmură dintr-o balustradă ce separa altarul de naos, reprezentând crucea împărătească înconjurată de elemente vegetale stilizate (vrejuri de viță de vie). Sec. X-XI, Muzeul Bizantin din Tesalonic.

1. Cruce de procesiune, anul 1564, Muzeul Național de Artă al României. Provine de la Mănăstirea Golia, Iași.
2. Cruce de procesiune cu trei perechi de brațe orizontale, secolul al XVI-lea. Comanditarul a fost domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu.
3. Cruce de procesiune, anul 1561. Realizată de meşterul Dosoftei, de la mănăstirea Putna, pentru biserica Mănăstirii Slatina.

Forme mai inedite ale configurației crucii cu două rânduri de brațe. Formal, sunt „variațiuni pe aceeași temă”, dar esența este aceeași și face referire la același simbol al Crucii, semnul prin care se afirmă biruința Vieții asupra morții.
1. Cruce-relicvariu, secolul al XIII-lea. Biserica Saint-Hilaire d´Orval, Franța.
2. Cruce de procesiune, anul 1700, Rusia.
3. Crucea-relicvariu bizantină, Catedrala Roskilde. Anii 1100. În prezent se află la Muzeul Național din Copenhaga, Danemarca. Piatra montată în centru a fost șlefuită în formă de cruce cu două rânduri de brațe.
4. Icoană de vatră cu cruce dublă, secolul al XVIII-lea. Lemn incizat și pictat cu chipurile „Sfinților Petru și Pavel”. Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii - Goleşti, Argeș.

Bibliografie

BALTHASAR, Hans Urs Von, Slava lui Dumnezeu: o estetică teologică, Vol. I: Vederea Formei, trad. Maria-Magdalena Anghelescu, ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuș, 2020.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, București, 1980 și ediția apărută la ed. Lumea Credinței, București, 2008.

BRECK, Prof. Dr. John, Cum citim Sfânta Scriptură? - Despre structura limbajului biblic, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.

Catalogul expoziției, Arta din Moldova de la Ștefan cel Mare la Movilești, cuvânt înainte de acad. Virgil Cândea, București, 1999.

CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, Dicționar de Simboluri, ed. Artemis, București, 1994.

DELVOYE, Charles, Arta Bizantină, vol I-II, ed. Meridiane, București, 1976.

DANIÉLOU, Jean, Simbolurile Creștine Primitive, ed. Amarcord, Timișoara, 1998.

ICĂ, IOAN I. Jr., diac., Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. 2: Definind dogmatic orthodoxia: (815-1351), Sibiu, Deisis, 2020.

PANOFSKY, Erwin, Artă și semnificație, ed. Meridiane, București, 1980.

TALBOT RICE, David, Art of the Byzantine Era, ed. Thames and Hudson, London, 1967.

TRISTAN, Frederick, Primele imagini creștine. De la simbol la icoană, secolele II-VI, trad. Elena Buculei și Ana Boroș, ed. Meridiane, București, 2002.

[1] Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. 2: Definind dogmatic orthodoxia: (815-1351), Sibiu, Deisis, 2020, p. 1062.

[2] Sunt numeroase, prefigurările semnului crucii în Vechiul Testament.

[3] Frederick Tristan, Primele imagini creștine. De la simbol la icoană, secolele II-VI, trad. Elena Buculei și Ana Boroș, ed. Meridiane, București, 2002, pp. 21-22.

[4] E drept că unii au încercat să „remedieze” acest neajuns. După Cruciada a IV-a și jefuirea Constantinopolului, în Apusul Europei au ajuns foarte multe relicve, dintre care, unele, s-a constatat mai târziu că erau false.

[5] Particularitatea crucii din spațiul ortodoxiei slave constă în poziția diferită a segmentului din partea de jos, care este oblică.

[6] Având în vedere actualitatea unor atitudini „hiperortodoxe”, cu referire la hermeneutica iconografică, neîntemeiate științific și disonante, prin forțarea argumentării teologice și manipularea mărturiilor patristice, nu m-ar mira să aud că Biserica ar trebui să renunțe la semnul crucii doar pentru că acesta apare și pe sigla unor organizații precum „Crucea Roșie”. Resemantizarea, încărcarea simbolurilor cu un alt conținut decât cel inițial, nu mă face suspect de complicitate cu noua ideologie care i-a anulat sensul, nici nu mă poate obliga să renunț la conținutul primar al sensurilor și la imaginea tradițională care le însumează.

De la același autor

Ultimele din categorie