Dacă ţinem să rămânem creştini, trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, ca Iisus, căci numai aşa e sigură şi cu putinţă „iertarea din inimă” ce ni se cere şi atunci vine ca de la sine, uşor şi simplu, şi nici nu mai cade, chiar dacă ura ar răstigni-o de ciudă pe toate crucile istoriei. De altfel, aceasta e suprema dovadă a biruinţei Sale şi semnul divinităţii Sale. Cu această iubire grăia omenirii Iisus de pe munte.

Şi iată ce ne învaţă despre post. Mai întâi, Însuşi Iisus a postit. Nu că i-ar fi fost de trebuinţă, dar va zice cândva - „pildă de viaţă v-am dat vouă”. Deci nouă ne trebuie post pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea Duhului Sfânt în noi, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta, cu trup pieritor, spre veacul viitor, în care trebuie să ne deprindem încă de pe acum.

Dar să nu ţinem postul în înţelesul strâmt al cuvântului. Căci sunt unii care cred că dacă nu mănâncă carne şi cele de asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că au postit. Nu mănâncă carne de porc; dar carne de om mănâncă - clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul.

Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sfântul Pavel din aceştia, înguşti cu socoteala (înguşti la minte), cărora trebuia să le spună că „nu stomacul sau mâncarea ne face drepţi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac, înseamnă a îngusta rostul cu care a postit Iisus – ceea ce ar fi o ocară. Dar iată şi înţelesul mai larg al postului, al acestui mijloc de întâlnire a noastră cu Dumnezeu. Este chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu, şi ni l-a descoperit prin Isaia Proorocul, la capitolul 58.

(Părintele Arsenie Boca, Omul zidire de mare preț, Editura Credința strămoșească, p.132-133)