Iubitorii de înţelepciune cei de demult au numit adevărul fiica vremurilor, spunând că ar fi născut din timp. Căci, de multe ori, căutând noi adevărul, îl aflăm aşa de pierdut, încât nici urma lui nu se arată, şi-apoi iarăşi se iveşte ca şi când s-ar naşte dintr-o dată. Că vine o vreme ca aceea în care, chiar nevrând, minciuna piere dimpreună cu cei ce o lucrează şi o sporesc pe dânsa. Dacă cel ce păzeşte minciuna ar socoti în sine ce folos se află într-însa şi ce dobânzi ar avea el din adevăr, atunci, cu adevărat, acesta nu s-ar mai atinge de minciună, nu numai cu limba, dar nici măcar cu mintea. Că de vom căuta neamul ei, vom vedea că tatăl ei este diavolul (în. 8, 44) şi de vom căuta cele lucrate de ea, acestea le vom găsi: furtişagurile, războaiele, bârfele, viclenia cuvintelor, mărturia mincinoasă, despărţirea fraţilor şi urâciune între prieteni, însă chiar şi mai mari isprăvi vom auzi. Minciuna este gonire a Duhului lui Dumnezeu, este omorârea sufletului şi pieirea celor ce o păzesc pe dânsa, precum zice psalmistul: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna” (Ps. 5, 6). Iar Dumnezeu îl va osândi la judecată pe cel ce nu se va îngriji şi păzi de aceasta şi de nu se va gândi neîncetat asupra vicleşugului ei. Să ştie acesta că pe cât de rău mirositor este trupul în care nu este suflet, pe atât de necurat, şi încă chiar mai mult, este tot cel ce grăieşte minciună. Iar cele ce sunt împotriva acestora, le vom vedea întru adevăr, dacă vom căuta izvorul ei.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 90)