Cel ce grăieşte minciuna, se depărtează de la Dumnezeu. Minciuna este de la diavolul şi el este tatăl minciunii. Deci, dacă pe diavol îl numeşte tatăl minciunii, apoi adevărul este Dumnezeu, după cum însuşi zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Vedeţi de cine ne despărţim prin minciună şi cu cine ne împreunăm?

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta vazând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osândirea. Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar îndrepta în cuvânt: de aceea iscodesc orice, ca aflând greşeala pentru care sunt defăimat să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.

Iată aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvântul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iarta-mă, că m-am lenevit să mă scol, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă, ca sa nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială. Acela, minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică, cel ce fiind lacom, se arată a fi postitor; sau fiind asupritor, graieşte despre milostenie şi laudă milosârdia; sau fiind mândru, fericeşte smerenia. Altul se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă.

(Avva Dorotei, Învăţături şi scrieri de suflet folositoare, Editura Bunavestire,  Bacãu 1997, p. 26-28)