Din punct de vedere creştin, nu este cu putinţă să se conceapă nici iubire fără adevăr, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti fără să te intereseze adevărul, nu iubeşti cu adevărat. Această „iubire” poate fi politeţe, diplomaţie, ataşament sentimental şi orice altceva vrei, însă iubire, iubirea lui Hristos nu este. Iar atunci când deţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti în adevăr. Este cu putinţă să ai cunoştinţe înalte despre adevăr, este cu putinţă să crezi în cutare sau în cutare dogmă dreaptă, dar în felul acesta nu te deosebeşti cu nimic de diavoli. Căci „şi diavolii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19), dar nu se mântuiesc! Adevăratul credincios, care urmează Domnului în toate, îi iubeşte pe toţi, şi pe neortodocşi şi pe cei de alte religii şi pe atei şi pe hulitorii şi prigonitorii Lui. Tocmai pentru că îi iubeşte pe aceştia are „mâhnire multă şi neîncetată durere în inimă” (Romani 9, 2), deoarece toţi aceştia sunt departe de adevărul mântuitor. „Creştinul” fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13, 1).

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme: ecumenismul și stilismul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 59)