Minunea petrecerii Sfintei Cuvioase Parascheva alături de noi (2009)
Am fost mereu, în felul meu, legat de frumuseţea şi măreţia lui Dumnezeu prin raţiune. De timpuriu, m-au entuziasmat simetriile extraordinare ale scrierilor teologice – unele dintre ele chiar complicate. M-au fermecat argumentaţiile – de o logică indestructibilă – ale Filocaliei şi subtilităţile metafizice ale Patericului. Cred că natura mea – îndreptată funciar spre rigoarea intelectuală – a apreciat mereu capacitatea teologiei de a-şi duce gândul până la capăt, altfel spus, de a-ţi oferi, în toată splendoarea sa, finalitatea unui lanţ de întrebări deterministe (legitime, să recunoaştem, în formarea oricărui individ). Celelalte ştiinţe, deşi fascinante în elaborarea lor raţională, se opresc, de regulă, în faza descrierii fenomenelor, fără posibilitatea de a merge la rădăcinile lor, adică la esenţa adevărului. Ele speculează logic – încântător, dar adesea steril. Teologia, în schimb, explică. Cu alte cuvinte, disciplinele savante şi grupurile epistemologice constată, în timp ce teologia afirmă. Această forţă – deopotrivă ontologică şi metodologică – a celei din urmă m-a cucerit dintotdeauna şi, ca atare, homo symbolicum din mine L-a căutat constant pe Dumnezeu pe amintita cale a raţionalităţii.
Recent, viaţa m-a confruntat cu un episod mai puţin luminos. Pus în faţa unui test medical complex, care nu prevestea nimic bun, m-am simţit descurajat. Logica, raţionalitatea şi cauzalitatea ştiinţifică a examinării trimiteau, cu puţine şanse de eroare, la o problemă gravă de sănătate. La analiza clinică şi la perspectiva de ansamblu, medicii, chiar dacă nu o ziceau deschis, rămâneau, indubitabil, pesimişti. Figurile lor umbrite de o aparentă stânjeneală (când mă întâlneau), graba (eliberatoare de sub eventualele mele tiruri de interogaţii) cu care se refereau la testul în cauză şi seriozitatea (uşor sumbră) cu care m-au supus procedurilor de prelevare a unor mostre de investigaţie indicau iminentul deznodământ trist. Observându-le agitat pe toate, admit, eu – fire slabă de intelectual – mi-am pierdut repede speranţele. Raţiunea, simetria – frumuseţile spiritului pe care altădată le admiram necondiţionat – se întorseseră acum împotriva mea, anticipările lor obişnuite devenind, de această dată, funeste. A mă lăsa în voia lor nu-mi era de nici un folos. Dimpotrivă, tot ceea ce-mi puteau oferi se limita la angoasante reprezentări.
Brusc, homo symbolicum a descoperit sensul inutilităţii, pierzând voluptatea cercetărilor detectiviste de odinioară şi intrând în derivă. Prăbuşit sufleteşte, în preajma zilei de 14 octombrie, am găsit alinarea (ieşită ea însăşi dintr-un fond psihic neexplorat până atunci, mult mai profund şi mai subtil decât cel raţional) în Acatistul şi Paraclisul Cuvioasei Parascheva, pe care le-am citit cu stăruinţă – covârşit, poate pentru prima oară cu adevărat, de propria-mi condiţie umană şi absolut deloc de cea intelectuală („obiectul” cochetăriilor mele „filozofice”, de atâtea şi atâtea ori în trecut!). La capătul câtorva zile dominate de senzaţia atemporalităţii, a sosit – într-un mod misterios şi cumva neaşteptat, întrucât, înspăimântat, eu nu mai vroiam să-l aflu – rezultatul analizei: negativ! Figurile doctorilor au redevenit luminoase şi amicale, lumea şi-a recăpătat – peste noapte – culoarea şi spectaculozitatea. Senzaţia ieşirii dintr-o eră a glaciaţiunii a fost omniprezentă, pe parcursul a numeroase ore. Dacă există o reprezentare concretă a noţiunii de renaştere, atunci ea trebuie căutată într-o astfel de stare.
Sunt pe deplin încredinţat în prezent că Dumnezeu – pentru rugăciunile Maicii Sale şi ale Sfintei Cuvioase Parascheva – a contrazis, în cazul meu, cu inefabilă eleganţă, logica şi raţiunea, oferind un verdict, ca să zic aşa, nescontat ştiinţific. Am avut sentimentul limpede că homo symbolicum i-a făcut loc, sper, pentru totdeauna, lui homo religiosus. Totodată, am învăţat că măreţia lui Dumnezeu nu stă numai în sublimul raţiunii, ci şi în cel al credinţei. Minunea petrecerii Sfintei Cuvioase Parascheva alături de noi – an după an, deceniu după deceniu, veac după veac –, fără a renunţa, fie şi pentru o secundă, la calitatea sa incontestabilă de grabnic ajutătoare şi mult folositoare, este o dovadă în această privinţă, trecând dincolo de farmecul „demonstrativ” al tuturor ştiinţelor. Dumnezeu ne înconjoară, plenar, în fiecare clipă şi în fiecare loc. Să ridicăm doar o clipă ochii din carte şi vom vedea! (Text publicat în revista „Cuvânt şi suflet“, editată de Frăţia Ortodoxă Română Iaşi)
(Codrin Liviu Cuţitaru - Ziarul Lumina, 10 octombrie 2010)