Creștinii ortodocși cu viață îmbisericită cunosc faptul că în fiecare săptămână de peste an avem în mijlocul nostru Pătimirea și Învierea Domnului. Astfel, miercurea și vinerea avem un rezumat actualizat al săptămânii Pătimirilor Mântuitorului, iar sâmbăta și duminica un rezumat actualizat al săptămânii Luminate, al Învierii Mântuitorului. Fiind actele esențiale ale lucrării mântuitoare, deși au și perioade speciale și un număr de zile dedicate prăznuirii lor[1], datorită importanței lor covârșitoare le avem cu noi, în practică anamnetică, deodată teologică dar și ascetică-pascală, în fiecare săptămână. Este invitația Bisericii din generație în generație ca să ne școlim duhovnicește în Laboratorul Pătimirii și al Învierii unde ne plămădim ființa de trup în ființă de Duh, pentru bucuria Vieții începând de acum și până-n veci de veci.

Tradiția Bisericii ne arată că aceste patru zile sunt fundamentale pentru orice creștin care-și ia în serios Legămintele de iubire dintre el și Dumnezeu, începute la Botez și continuate prin toată viața sacramentală și ascetică dusă în Biserică cu deplină asumare. În acest sens, practica bisericească a normat viața autentică de creștin și i-a dat o măsură/canon astfel încât, creștinul ortodox care nu postește miercurea și vinerea și nu vine sâmbăta și duminica la Liturghie, după trei omisiuni să fie scos din comunitate[2]. Pentru unii ca aceștia, neavând pricină binecuvântată, este un semn limpede că nu înțeleg și că nu-și asumă onest viața ascetică și bucuria pascală, ca normă neclintită de viață. Pe aceeași linie, Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare adresată patriciei Chesaria[3] vorbește despre o regulă practică de viață euharistică, de patru ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, semn al prețuirii egale a pătimirii și învierii lui Hristos, cele două fețe ale Crucii biruinței în viața oricărui creștin.

Dacă, să spunem, rațiunea teologică a zilelor de miercuri și vineri se păstrează, fie și numai prin indicativul dat de calendar: zile de post, iar rațiunea teologică a Învierii trece clar asupra zilei de duminică, fiind și ziua săptămânală de odihnă, ceea ce s-a pierdut evident este dimensiunea pascală a zilei de sâmbătă. Probabil, la început, prin distanțare de practica evreiască a sâmbetei ca „zi de odihnă”, apoi din cauza confruntărilor cu invazia unor culte neoprotestante, care au preluat practica „zilei de odihnă” tot sâmbăta, ortodocșii au ajuns într-o mutație teologică periculosă, tocmai pentru că nu au sesizat-o. Cert este că înțelesul „odihnei” a trecut în practica ortodoxă contemporană doar cu referire la cei adormiți. Astfel, fiecare sâmbătă de peste an este închinată (doar) pomenirii celor adormiți, uneori, din păcate, fără nicio legătură cu cei vii, aceștia din urmă fiind doar actorii rugăciunii pentru cei adormiți, nu împreună cu cei adormiți[4].

Lăsând deoparte faptul că, plecând de la această scufundare a sensului pascal, sâmbetele nu mai avem Liturghie festivă[5] (sau chiar deloc din pricina abundenței parastaselor private) se observă limpede că primează în ele tonul minor dat de titulatura funebră a acestora. Ceea ce este mai trist și chiar problematic din perspectivă teologică este că aceste sâmbete, dedicate exclusiv răposaților, sunt cu totul rupte de „inima lor de foc” care este Învierea. Practic, pe această cale, se invită la cinstirea morții fără Înviere și la celebrarea Învierii lui Hristos fără moartea Lui, ceea ce pentru Ortodoxie este o aporie scandaloasă.

În Tradiția Bisericii moartea și Învierea sunt nedespărțite pentru că Hristos cel Înviat a călcat „cu moartea pe moarte”. Hristosul nostru nu a ocolit moartea, deși era Singurul în care moartea nu avea niciun drept, ci a trăit-o în toată grăzăvia ei. Dar, pentru că moartea nu avea prindere în El, fiind Cel fără de păcat (In. 8, 46), moartea Lui a devenit făcătoare de Viață. Pe Hristos moartea nu l-a putut ține, nici putreziciunea, nici iadul, dar El le-a trăit pentru noi în toate dimensiunile lor, ca să le ia puterea coruptibilă și ca să le umple de Viață. Și astfel, în loc ca moartea să fie sfârșitul vieții lui Iisus, Viața Lui cea plină de Iubire în puterea Tatălui a devenit sfârșitul morții. Un sfârșit ontologic care, deocamdată, își păstrează încă puterea în trup, prin păcat, dar își va primi dreapta răsplătire la plinirea vremurilor, sfârșitul plin de slavă, atunci când „vrăjmașul cel din urmă, moartea, va fi nimicit” (I Co. 15, 26).

Cu alte cuvinte, puterea Vieții înviate a lui Hristos Iisus s-a extins și asupra morții, și asupra iadului, așa încât: „toate s-au umplut de Lumină și cerul și pământul și cele dedesupt” (Canonul Paștilor). Plecând de la acest Reper, Tradiția Bisericii pune în aceeași ecuație teologică și liturgică sâmbăta și duminica, fiind socotite zile pline de slava Învierii, trăite la Prezent în cer și pe pământ, de cei vii împreună cu cei adormiți, cu evidențierea distinctă a feței lor: sâmbăta nimicirea morții prin slava învierii, iar duminica Slava învierii care covârșește moartea în cer, pe pământ și în adâncurile iadului. De aceea, ele nu pot fi nicidecum despărțite: sâmbăta cei vii trăim învierea cu cei adormiți, iar duminica cei adormiți trăiesc Învierea cu noi cei vii.

În acest fel, sâmbăta evreiască, „ziua a șaptea”, ziua de odihnă este împlinită în chip desăvârșit. Hristos cel coborât în mormânt cu trupul, merge cu sufletul în iad și lucrează și aici mântuirea, biruința iadului fiind prima treaptă a Învierii. Duminica, ziua întâi la evrei – zi de lucru intens –  devine prin Hristos Ziua UNA la creștini și deodată Ziua a opta, Ziua veșniciei, cea în care învățăm – deci lucru intens – a trăi încă de pe pământ Viața cea Veșnică, Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, noi creștinii ortodocși nu putem prăznui Învierea doar duminica, fără sâmbătă, pentru că ne-am închide egoist în iubire, trăind rupți de cei adormiți, viii noștri nevăzuți[6]. Nici nu-i pomenim pe cei răposați, doar sâmbăta, în afara dimensiunii pascale de duminică, pentru că am activa nepotrivit puterea morții și ne-am închide într-o practică privată, descreștinată, ca să nu-i zicem direct păgână. Am cinsti in nuce moartea (fără Înviere), (re)dându-i putere și  satisfacție. Or noi, sâmbăta, nu moartea o prăznuim, ci Învierea care biruie moartea. Iar Duminica nu prăznuim doar Învierea în chip idilic și sentimentalist, ci Învierea care biruie moartea și iadul.

Tot acest Reper teologic îl găsim așezat explicit în rațiunea prăznuirii Sâmbetei celei Mari și a Duminicii Învierii, cele care dau Tonul împreună prăznuirii lor de peste an. Cele două Zile sunt UNA, cu dublă arătare, în care Realitatea Învierii străbate Tainic iadul și pământul, pământul și Cerul, pe cele nevăzute și pe cele văzute, rupt fiind „peretele cel din mijloc al despărțiturii” (Efs. 2, 14) și unindu-le pe toate într-o Singură  Realitate trăită aievea, distinct și deplin în Hristos. Astfel, deja din Vinerea cea Mare, de la sfârșitul Prohodului Mântuitorului, cântăm Binecuvântările Învierii, semn că Hristos nu intră în mormânt ca un sclav, ci ca un biruitor. Nu ca un rob, ci ca un stăpân. Nu ca cel ținut de moarte, ci ca cel ce stăpânește peste moarte[7] Apoi, prima parte a Sâmbetei celei Mari, păstrăm o Tăcere înțelegătoare pentru Taina lui Hristos, care intră prin moartea Sa în Odihna promisă de la Facerea lumii (Fc. 2, 2-3). Este împlinirea zilei a șaptea[8]. Acum Adam cel Nou „răzbună” pe Adam cel Vechi. Și dacă primul Adam a ratat intrarea întru odihnă din cauza căderii, Adam cel Nou intră El întru odihnă, dar nu intră singur, ci de mână cu toți cei din veac adormiți, câți așteptau venirea și răscumpărarea Lui. Este Tăcerea în care se face Marea Trecere[9]. Este Tăcerea în care „noi se fac toate” (Apc. 21, 5), într-o lucrare plină de Taină care, pentru că este cu totul dumnezeiască și ne depășește ontologic păstrăm fată de ea o adâncă Tăcere. De aceea, în prima parte a acestei zile, a Sâmbetei celei Mari, nu avem Liturghie, nu avem nicio slujbă solemnă, ci toate sunt duse la apusul soarelui.

Deci, la înserarea zilei, în Sâmbăta ce Mare, după Marea Tăcere, începem Marea Trecere „de la moarte la Viață și de pe pământ la cer” (Canonul Paștilor). Mai exact, cerul și pământul se mută tainic în iad, acolo unde este Hristos cel Viu și de unde începe această trecere epectazică: de la Vechiul la Noul Legământ, de la cele nevăzute la cele văzute, de la cele explicite la cele de Taină etc. Suntem la Praznicul Pogorârii cu Hristos la iad. De aceea, slujba de înserare se deschide ca o vecernie de post, sem al apropierii de iadul întunecat, dar cu toate stihurile învierii, semn al nădejdii. Apoi, pas cu pas, tot întunericul se preschimbă în lumină (se schimbă toate veșmintele de post)[10] și trecem în Praznicul cel Mare de celebrare a Învierii, în Liturghia bucuriei că Hristos a biruit moartea și iadul și astfel, viața noastră cea făcătoare de moarte devine prin Hristos o moarte de Viață făcătoare. După Tăcerea față de Taina lui Hristos, vine bucuria nespusă că Hristos ne face părtași direcți la biruința Lui asupra morții și a iadului, pe fundalul Liturghiei sfântului Vasile cel Mare unite cu vecernia. Este primul stadiu al Învierii (prima Înviere).

Al doilea stadiu al Învierii se deschide în continuare direct la miezul nopții, în puterea întunericului străpuns și biruit de Focul Învierii. Este stadiul Învierii de pe pământ, trăit în două faze: la mijlocul nopții – simbol al puterii întunericului – către zorii zilei (a doua Înviere), tot cu Liturghie deplină, ca să înțelegem „din ce moarte ne-a scos Hristos”; iar a doua fază este la mijlocul zilei (a treia Înviere), în puterea luminii, cu o altă vecernie festivă (probabil cândva tot cu Liturghie[11]) ca să Înțelegem că Soarele Luminii, Hristos cel Înviat este mai strălucitor decât Ziua noastră, este Izvorul ei cel nesecat. El stăpânește și puterea întunericului și puterea zilei. Așa se face că Tradiția Bisericii prăznuiește Ziua(lele) Învierii în slujbă neîntreruptă (cu tânguire de îngropare, cu anticiparea Învierii, cu tăcerea Tainică și cu bucuria prăznuirii) de la apusul soarelui Vinerei celei Mari până la apusul soarelui duminicii Învierii, unind într-o singură Prăznuire întreaga zidire văzută și nevăzută [12].

Practic, această UNA prăznuire, cu fețe distincte, este modelul după care Biserica s-a ghidat în celebrarea pascală a tuturor sâmbetelor și duminicilor de peste an[13], așa cum Una pătimire a Domnului ne este așezată distinct miercurea și vinerea în fiecare săptămână a anului liturgic, fără a le amesteca și fără a le separa.