Prima situație, cea din Cartea lui Iisus Nave, este problematică. Dificultățile hermeneutice vin de la diferențele vizibile dintre TM (Textul Masoretic) și LXX (Septuaginta, varianta în limba greacă a Vechiului Testament).

Dacă Textul Masoretic, adică varianta în limba ebraică, vocalizată a Vechiului Testament folosește verbul yāšaḇ în Iosua 5, 8 pentru a descrie „liniștirea” celor care fuseseră circumciși la porunca Domnului, utilizarea este foarte interesantă. Verbul yāšaḇ este folosit în textele veterotestamentare pentru a indica oprirea, staționarea, dar, în multe locuri, e folosit în legătură cu „odihna lui YHWH”. 

De exemplu, în Facerea/Geneza, 4, 7 avem un verset deosebit de dificil de interpretat. De pildă, în traducerea Sinodală a Bibliei, textul din Facere 4, 7 este următorul: „Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!”. În Septuaginta versetul e diferit. Ideea pe care o urmărește Septuaginta poate fi interpretată moral: Cain – deoarece despre el este vorba – a adus jertfa cum trebuie, dar nu a împărțit-o cum trebuie. Din acest motiv, în Septuaginta se pune accentul diferit: „Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărțit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? Liniștește-te! (ἡσύχασον/hesychason)”[1].

Sentința păcatului comis de Cain este zugrăvită în v. 16: „Iar Cain s-a dus de la fața lui Dumnezeu și a locuit în ținutul Nod/Naid, în fața Edenului” (Facerea 4, 16).

Suntem, așadar, în fața unei duble perspective: Dumnezeu, pe de o parte, îndeamnă la liniștire, înțelegând dorința de a pune ordine în atitudinile pe care omul le manifestă, iar exemplul negativ al lui Cain arată situația în care se află orice persoană care optează pentru o alegere contrară voii lui Dumnezeu: Cain, rușinat de păcatul comis, „se duce de la fața lui Dumnezeu”.

În limba ebraică biblică, expresia „s-a dus de la...” denotă o excludere voluntară, o alegere care, aici, ne duce cu gândul la lipsirea de comuniune. La fel, în greaca Septuagintei, expresia ἐξῆλθεν δὲ Κάιν ἀπὸ προσώπου τοῦ θεοῦ/ exylthen de Cain apo prosophou tou Theou, denotă faptul că, păcatul care îl rușinează pe Cain, îl face „să se ducă de la fața Domnului”.

În mentalitatea aghiografilor biblici, există o strânsă legătură între față/chip și inimă. De pildă, în Proverbe, textul biblic spune așa: „Ca oglindirea feței/chipului în apă, așa e inima omului pentru om”, ceea ce, potrivit interpretării din Vocabularul de teologie biblică editat de Xavier-Léon Dufour, dovedește „paradoxul feței omului; el este persoană, în același timp, ceea ce vede și ceea ce se vede din ea; întâlnirile oamenilor față în față simbolizează și suscită recunoașterea lăuntrică a inimilor”[2].

Așa înțelegem mai bine atitudinea lui Cain, la fel ca atitudinea oricărei persoane care preferă să păcătuiască fără a ține cont de poruncile lui Dumnezeu: păcatul înseamnă o boală sufletească deosebit de gravă, în care este cu neputință să se mai observe măcar o urmă de comuniune cu harul lui Dumnezeu. Practic, așa cum observăm, nu mai există cunoaștere reciprocă a inimilor; deși Dumnezeu continuă să-Și manifeste bunăvoința asupra inimii oricărei persoane, aceasta din urmă, cu inimă încețoșată, ubicuă, nu mai are capacitatea de a se deschide, luminată, sinceră, pentru a colabora cum se cuvine cu Domnul.

Reperele de mai sus reprezintă un veritabil și mereu actual avertisment: oricine păcătuiește, asemeni lui Cain, se autoexclude de la părtășia experierii vieții adevărate. Acest nedorit exil, totuși, îndeamnă la prudență în fața oricărei lecturi cu iz confesional. Bunăoară, opțiunea lui Cain, de a locui „la răsărit de Eden”, denotă un aspect foarte important pentru subiectul de aici: hesechya, tăcerea, așadar, poartă o amprentă puternică – dacă e să dăm crezare sensurilor conferite de unii comentatori biblici, în deplin acord cu prescripțiile din Constituțiile Apostolice – a încetării de a păcătui.

Liturgic, aspectul este sesizat doar de ochiul atent, obișnuit să reflecteze cu seriozitate la toate cuvintele de îndemn adresate în cărțile de cult, cu precădere la cele consemnate cu litere îngroșate sau, în edițiile mai noi, cu litere roșii.

Este vorba despre un îndemn, adresat fiecărui creștin la începutul rugăciunilor de dimineață. În Ceaslov, îndemnul sună așa: „Sculându-te din somn, fără lene și cu mintea trează, să te îndepărtezi de așternut și îndată să te închini de trei ori, zicând: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!. După aceasta, să stai puțin în tăcere, până se vor liniști toate simțurile tale...”[3].

Avem toate motivele de a identifica simbolismul. Îndepărtarea de așternut ar putea să însemne și gestul de a ne ține departe de starea deplorabilă în care ne aduce păcatul. De-a lungul istoriei biblice, sistematic, „a sta în tăcere” a fost sinonimă, mai ales în textele veterotestamentare, cu „a aștepta cu nădejde” făgăduințele lui Dumnezeu. Așa, de exemplu, într-unul din versetele din Psalmi, literal, îndemnul e următorul: „Taci înaintea lui Dumnezeu și speră în El” (Psalm 37 [36], 7). În ebraică, așteptarea răbdătoare coincide cu expresia hitholel lô, care îndeamnă la răbdare; Septuaginta va oferi o tratare diferită a așteptării. Inițial, traducătorii au presupus că expresia în ebraică ar fi tehal lô, un îndemn excelent la rugăciune, pe care îl va prelua și latina Vulgatei: un imperativ care îi spune credinciosului nu doar să aștepte cu speranță în intervenția proniatoare a lui Dumnezeu, ci să se adâncească într-o tăcere rugătoare. Din acest motiv, în splendida Carte a lui Iov, inspirat de Duhul Sfânt, textul consemnează: „Dacă îți vei îndrepta inima către Dumnezeu...mai mult decât soarele amiezii va străluci viața ta” (Iov 11, 13. 17).

Atmosfera de pace, caracteristică în special misticii răsăritene, devine un imperativ general valabil pentru orice credincios care dorește să se apropie de Dumnezeu în duh de rugăciune.

Este nevoie, astăzi, mai mult decât oricând, să privim cu toată atenția cuvenită la îndemnul așezat înaintea rugăciunilor dimineții. Liniștea simțurilor, pacea pe care suntem datori să o avem întotdeauna, transformată într-o călăuză rodnică, aduce sentimentul protecției divine, așa cum spune și un verset al profetului Isaia: „Ia aminte! Fii liniștit și nu te teme și inima ta să nu slăbească...” (Isaia 7, 4a).