Nu e nimeni în lume care să nu fie sătul de viață la sfârșitul vieții sale. Oricât de mult a iubit omul viața la început, de câte ori nu-l auzim dorind moartea la bătrânețile sale?

Cât trăiește omul pe pământ, îndoiala și ispitele nu-l părăsesc. Numai moartea îl scapă de ispită. De aceea punând capăt suferințelor omului, moartea este o binefacere pentru care noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu din adâncul inimii noastre.

Toate ispitele, de care-i plină viața noastră, sunt niște examene de mare trebuință mântuirii noastre. (...)

„Vai mie că pribegia mea s-a prelungit” (Psalmul 119, 5). Adică nu mai sosește moartea. Domnul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi și prin ei tuturor creștinilor că viața pe pământ va fi plină de necazuri: „În lume necazuri veți avea; ci îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Deci, adevăratului creștin, moartea pune capăt necazurilor sale. De aceea, noi trebuie să așteptăm cu o mare bucurie și adâncă umilință această moarte, nimicită deja prin moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a schimbat-o, pentru creștinii drept credincioși, într-o înălțare, o perioadă de odihnă, un somn liniștit pentru un timp. Moartea s-a schimbat într-o călătorie a sufletului dintr-un loc în altul, din lumea văzută în cea nevăzută, duhovnicească.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 15-16)