Etapa care a avut loc în luni dimineață face parte din procesul specific canonizării noilor sfinți ai Bisericii Ortodoxe Române, deshumarea fiind un moment important în rânduiala lor de cinstire.

După scoaterea lor din mormântul familiei, cinstitele moaște au fost așezate în câteva lădițe special pregătite și au fost duse în biserica Parohiei „Sfântul Nicolae”, pentru o scurtă rugăciune. 

Sfânta Olimpiada s-a născut în 1880, a trecut prin vremuri grele: două războaie mondiale, vremuri de sărăcie, vremuri de încercare, dar vremuri în care oamenii își păstrau dreapta credință ca o ancoră, ce făcea să nu se clatine în fața vânturilor puternice ale muntelui, precum corabia nu este luată de valuri și furtuni, atunci când are ancora bine înfiptă. Sfânta a avut această ancoră tare, dreapta credință care a însoțit-o și pe care a împărtășit-o celor 8 copii ai săi, dintre care Sfântul Cuvios Petroniu, înaintea sa proslăvit întru sfinți, a dat el însuși mărturie de viața cea dreaptă a mamei sale. Femeie puternică, femeie robustă, avea să se dovedească și suflet puternic, suflet încercat nu pentru că s-a tânguit având mulțime de copii, ci a înțeles să-și ducă viața cu hărnicie, cu hărnicie trupească îngrijind de animalele din ograda lor, punând mâna pe coasă, îngrijind de cele pentru milostenie, pe care o făcea în fiecare sâmbătă. Dar nu puternică doar în trup, dar puternică și în suflet, pentru că avea grijă deopotrivă de cuvântul rugăciunii, de cuvîntul credinței, de a împărtășii bucurie celorlalți. Sunt împreună cu noi la acest moment nepotul și nepoata, care au mărturisit că atunci când era bolnavă, ultimii 3 ani i-a petrecut la pat. A avut o boală dureroasă, dar totuși nu se tânguia. Când vedea că erau copii la poartă, îndemna pe fata ce avea grijă de ea: „Du-te și împărtășește-le! Dă-le un covrig, dă-le ceva!” „Le-am dat, mamă.” „Mai dă-le, nu te zgârci!”. Acest belșug vine dintr-un belșug al inimii care învață să dăruiască, care are ce să dăruiască, pe lângă colac, dragostea și credința pe care le împărtășește. Astăzi am găsit osemintele așa cum ne așteptam, iar osemintele ei, ca omul care a purtat Duhul Sfânt, le cinstim ca pe sfinte moaște , și din sfintele ei moaște ne rugăm să ne dea și nouă, prin atingere, putere, înțelepciune să ne ducem și noi statornic viața până la capăt, precum ea și-a dus-o, și atunci când durerile se vor abate și în trupul nostru, precum și ea le-a dus timp de 3 ani, să putem să trecem cu aceeași bărbăție, cu aceeași dăruire de sine, cu aceeași credință. Veșnică să fie pomenirea ei și de astăzi înainte o vom pomeni nu rugându-ne pentru ea, ci cerându-i Domnului și ei să se roage pentru noi, să ajute sufletelor noastre să trecem așijderea prin viață, a afirmat în cuvântul său Preasfințitul Nichifor Botoșăneanul.

Olimpiada Tănase a fost canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Olimpiada de la Fărcașa” și prăznuirea în ziua de 4 iulie. În Arhiepiscopia Iașilor, alături de ea, au mai fost canonizate încă 5 femei românce.

Un model de credință simplă, dar puternică

Sfânta a fost o femeie profund credincioasă, cu o viață dedicată rugăciunii, milosteniei și tradițiilor creștine. Născută pe 8 septembrie 1880, a crescut și a trăit în evlavie, păstrând cu sfințenie posturile, sărbătorile și datinile strămoșești. Deși nu știa carte, cunoștea pe de rost rugăciuni, tropare și psalmi, având o credință simplă, dar puternică. A fost o gospodină neîntrecută, crescând opt copii și asigurându-le nu doar hrana și îmbrăcămintea, ci și o educație morală bazată pe frică de Dumnezeu și respect față de semeni.

Milostenia a fost una dintre virtuțile ei principale, primind cu dragoste pe oricine avea nevoie de ajutor și oferind cu generozitate celor săraci. Pomenirile morților erau pentru ea o datorie sfântă, iar rugăciunea – o practică zilnică. Chiar și la bătrânețe, suferindă, nu lipsea de la biserică și își folosea fiecare bănuț primit pentru a aprinde lumânări Maicii Domnului.

Simțindu-și aproape sfârșitul, s-a pregătit cu post, spovedanie și împărtășanie, iar în ultimele zile și-a petrecut timpul cântând imnuri bisericești și rugându-se neîncetat. Pe 4 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani, s-a stins liniștită, cu lumânarea aprinsă în mână și un zâmbet pe buze, lăsând în urmă o viață de sfințenie și pioșenie.