La Editura Ecclesiast a apărut cartea Monahul-episcop în Antichitatea târzie, autor Andrea Sterk, în traducerea lui Dragoş Dâscă. Lucrarea examinează originile îndelungatei tradiţii a monahului-episcop în Răsăritul creştin şi motivele pentru triumful absolut al acestui mod de păstorire în lumea bizantină. În ciuda numeroaselor studii despre monahii, episcopii şi monahii episcopi răsăriteni publicate în ultimele decenii, naşterea şi triumful unui episcopat monahal ca fenomen de amploare a fost trecută cu vederea.

Cei familiarizaţi cu literatura biblică şi exegeza patristică nu vor fi surprinşi de aşteptarea ca un conducător religios să deţină anumite calităţi ascetice specifice. Viaţa lui Iisus a fost marcată de post şi de ispitire în pustie, de lipsuri materiale şi perioade de retragere şi, în mod normal, şi-a chemat ucenicii la o viaţă de renunţare modelată după a Sa. Unii dintre cei mai puternici conducători ai Bisericii şi ai societăţii civile, în general, provin din mănăstirile care se lepădaseră de cele ale lumii şi din sihăstriile deşertului. Subiectul acestei cărţi îl constituie motivele care au stat la baza acestei transformări, personalităţi-cheie, ideile şi contextele sociale care au făcut ca idealul monahal de conducere să înflorească şi, în cele din urmă, să domine.

În structura acestui studiu sunt ţesute mai multe teze fundamentale, fiind analizată o perioadă care începe cu primii cincizeci de ani ai mişcării monahale şi se încheie cu epoca posticonoclastă. Se cercetează în această lucrare, de asemenea, natura idealului monahal al conducerii episcopale. Ceea ce vom observa este un proces de ascetizare a unei instituţii, episcopatul, şi o înrudită intituţionalizare a ascetismului în ascensiunea monahului-episcop.

Autoarea Andrea Sterk, profesor asociat al Departamentului de Istorie, Universitatea din Florida, zidind pe discuţiile recente despre ascetism şi putere, aduce în prim-plan un tip nou sau distinctiv de conducere care a apărut în creştinism. Modelul monahului-episcop sfidează categoriile lui Max Weber despre „ascetismul tăinuit de lume“ sau „care respinge lumea“, fiindcă a fuzionat autoritatea instituţională crescândă a funcţiei bisericeşti cu puterea spirituală şi harisma pustnicului sfânt.

Câteva reflecţii din Epilog despre o combinaţie dintre scrierile aghiografice şi spirituale introduse în aceste pagini vor arăta, de asemenea, o parte dintre căile prin care moştenirea capadociană despre conducere a fost transmisă şi adaptată în ultimele veacuri ale istoriei bizantine şi va sugera probabil de ce continuă să-şi lase şi astăzi urmele în Biserica Ortodoxă.

„Episcopul ascet L-a văzut pe Dumnezeu... S-a curăţit de patimi, a contemplat adevărurile dumnezeieşti şi, în cele din urmă, precum Moise, L-a întâlnit pe Domnul cel viu pe Muntele Sinai. Vederea lui Dumnezeu, rodul vocaţiei monahale a episcopului, era adevăratul izvor al autorităţii sale în Biserică şi lume. Oricare vor fi abuzurile sau pervertirile suferite ulterior de acest ideal, în Biserica Ortodoxă a persistat credinţa că numai un astfel de bărbat trebuie să păstorească poporului lui Dumnezeu.“

Vă invităm să citiţi această carte pentru a pătrunde în viaţa celor care sunt, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare: „ochii trupului care poartă cu trezvie de mădularele trupului“.