Am urmărit zilele trecute filmul "După dealuri". Motivele? Dintre cele mai diverse, dar mai ales pentru faptul că mi s-a cerut să exprim o opinie pe acest subiect, inclusiv de către unele instituţii de presă. Rândurile care urmează nu sunt însă scrise ca un punct de vedere oficial asupra filmului, ci reprezintă o reflecţie personală a unui om din Biserică asupra unei producţii care abordează presupuse sau reale probleme din Biserica al cărui mădular sunt şi eu. Aşa cum se ştie, scenariul filmului este inspirat din volumele "Spovedanie la Tanacu" şi "Cartea Judecătorilor" ale scriitoarei Tatiana Niculescu Bran. Iar despre "cazul Tanacu" cred că a auzit toată lumea, a fost mediatizat până la suprasaturaţie. Dar ce s-a întâmplat în mod real acolo sau ce a fost în sufletele celor implicaţi, mai ales în mintea şi inima celei care a murit, Irina Cornici, nimeni nu poate şti cu adevărat. Încât nici nu cred că filmul merită citit în această cheie realistă, ca spunând un adevăr, oricare ar fi el, despre Tanacu şi întâmplările de acolo. Chiar şi dacă l-am lega neapărat de tragicul moment petrecut pe meleaguri vasluiene, nu cred că cineva ar avea ceva de reproşat regizorului Cristian Mungiu. Din film reiese fără putinţă de tăgadă că ori nu e vinovat nimeni, ori au cu toţii o parte de vină. Se vede clar că cei din obşte încearcă să o ajute pe fata bolnavă psihic şi părăsită de toată lumea, pe care nici cei din spital nu mai vor să o ţină ("Luaţi-o voi la mănăstire, acolo e linişte şi poate o ajută rugăciunile" – cam aşa sună replica medicului care o externează pe Alina – numele din film al Irinei Cornici –, deşi fata purta, în continuare, semnele unor tulburări de natură psihică).

Aşadar nu despre vinovăţie este vorba în film sau, altfel, miza poveştii nu este una juridică, de a separa albul de negru, de a da sentinţe. De unde provine însă reacţia destul de dură la adresa filmului, caracterizat ca fiind "anticreştin" sau "antiortodox"? E îndreptăţită o astfel de etichetare? Evident, nu voi considera credibili pe acei comentatori care nu au urmărit filmul sau, mai ales, pornesc de la prejudecata că fratele celei care a scris o piesă de teatru blasfemiatoare la adresa creştinismului, obligatoriu va produce tot ceva în acest duh. Nici măcar antecedentul numit "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" nu este un motiv de a aştepta o producţie "anticreştină" de la Cristian Mungiu. Eu sunt înclinat să cred că nu are suport solid interpretarea că ar fi un filmpro avort, care ar arăta ce greu era înainte de 1989 unei femei să lepede o sarcină, spre deosebire de zilele noastre. De ce spun asta? Pentru că nici chiar azi o tânără sănătoasă, majoră, precum personajul din "4,3,2", nu ar avea dreptul legal de a avorta în luna a cincea. Încât prefer să iau mai degrabă în considerare faptul că filmul ar arăta tinerilor ce probleme (ce drame chiar!) se iscă atunci când aleg să aibă relaţii sexuale în afara căsniciei, pelicula, prin maniera şocantă de a pune problema, fiind un îndemn la responsabilitate în faţa vieţii (a celei proprii sau a celei care urmează să se nască).

Formalism, făţărnicie, bigotism

Lăsând deoparte toate aceste prejudecăţi, găsim însă numeroase argumente care să îndreptăţească o critică a peliculei "După dealuri". Pentru că ea surprinde un tip de obşte monahală care nu este deloc reprezentativă pentru monahismul ortodox. Să vă dau doar câteva exemple. Încă din debutul filmului, mănăstirea ne este prezentată ca având la intrare mesajul "crede şi nu cerceta". Niciunde nu se găseşte un astfel de mesaj în Scriptură sau în vreo carte de teologie. Expresia "crede şi nu cerceta" a fost atribuită creştinilor de către un filosof anticreştin, Celsus, prin secolul II, dar niciodată acceptată de Biserică, ci doar colportată de atunci şi până azi de către duşmanii creştinismului. E greu de crezut că ar exista azi monahi care să-şi însuşească o expresie anticreştină şi să o mai şi afişeze la vedere. Apoi faptul că maicile din obşte se adresează părintelui cu apelativul "tati", iar stareţei cu cel de "mami" este iarăşi un lucru ce nu are vreo legătură cu vocabularul monahal.

La aceste lucruri se adaugă numeroase alte elemente care sugerează o obşte ce trăieşte foarte riguros după canoane, dar prea puţin pricep ceva din duhul acestora, relaţia lor cu Dumnezeu fiind mai degrabă una exterioară, formală (ni se sugerează, spre exemplu, că una din maici a venit la mănăstire pentru că a pierdut sarcina şi era bătută de bărbatul său, nu pentru că ar avea vocaţie pentru aceasta; acelaşi lucru reiese şi din insistenţa unei fete de la casa de copii de a veni la mănăstire pentru că nu mai putea sta în orfelinat). Un alt exemplu: "Are mare putere părintele!", spune la un moment dat stareţa, parcă "uitând" (dacă o fi ştiut) că nici un preot nu are ceva de la el însuşi, ci are doar harul pe care Dumnezeu îl face lucrător prin intermediul sacerdotului. Una peste alta, întreaga atmosferă din mănăstire, de "plumb", cum o numea cineva, nu are, în afara aparenţelor, nimic în comun cu duhul monahului ortodox ce tânjeşte după unirea cu Dumnezeu, ci mai degrabă, cu nevoia unor suflete bolnave de a se strânge în jurul unui "tati" şi a unei "mami". Te simţi îndreptăţit să te întrebi ce vor înţelege spectatorii americani sau cei occidentali din monahismul prezentat astfel (şi din creştinism, în general)? Vor mai avea ei, oare, şansa de a viziona şi pelicule precum "Ostrovul", spre a se edifica asupra autenticului creştinism ortodox? Din punctul acesta de vedere, îi înţeleg prea bine pe cei care sunt supăraţi pe Cristian Mungiu.

Pe de altă parte, o astfel de supărare ar fi soră bună cu aceea pe care o încercăm când ne declarăm scandalizaţi de faptul că occidentalii nu ne mediatizează decât aurolacii, infractorii, gunoaiele de pe străzi etc., creând o falsă imagine despre România. La ce ne foloseşte doar să ne inflamăm şi să ne declarăm indignaţi? La ce ar folosi acum să (ne) ascundem (de) acest film, "După dealuri"? Vrând-nevrând, el vorbeşte despre derapajele pe care le poate cunoaşte un creştin neluminat de Duhul Sfânt: formalismul, făţărnicia, bigotismul, dorinţa de a fi oameni "duhovniceşti" (după principiul tragicomic "sunt smerit şi vreau să se ştie") nu sunt inventate de Cristian Mungiu şi nu sunt de ieri, de azi. Dintotdeauna, în Biserică a existat această ispită, sesizată şi de Sf. Ap. Pavel care avertizează că "litera ucide, iar duhul face viu" (II Corinteni 3,6). Dacă i-am acorda (de ce nu?) regizorului ieşean premisa unor bune intenţii, de a atrage atenţia asupra nefastelor consecinţe izvorâte dintr-o superficială şi ignară abordare a vieţii duhovniceşti, atunci găsim şi multe elemente care să ne pună pe gânduri. Biserica este provocată acum să ia atitudine nu atât vizavi de un film, ci faţă de un mod greşit de a trăi credinţa. Continuarea, în Ziarul de Iași