Iartã-ne nouã greșelile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin voința Sa creatoare, prin și pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârșirii, care ne readuce la El și ne dã harul Sãu. „Creaturile sunt așezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãții dumnezeiești, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi înșine, a refuza aceastã relație care ne dã ființa, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii și morții, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care unește sãmânța cu pãstaia. Și chiar acolo, poate cã mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne așteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele).

Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, își declarã iubirea și implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fața unui refuz El nu se retrage și nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El așteaptã la ușã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile și moare - pentru a învia și a ne învia, odatã ce L-am primit. „Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, și în schimbul ei ne iartã toate greșelile".

Și Cabasila, el însuși laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditații, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã și cã ne iubește. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca și creaturã a Ta, ca și cel dintâi dintre pãcãtoși, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat și dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã...

„Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primește-mã", spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viațã, decât amintindu-mi de iertarea și de milostivirea lui Dumnezeu și de voința Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi și sentimentul suferinței mele m-ar dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.

„Iartã-ne nouã greșelile", cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ți devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. „Iartã-ne pãcatele", numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât și de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului.

Dar existã o condiție fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi și senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca și noi sã-i iertãm pe cei care ne-au greșit nouã.

Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-și poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) - și mai toți suntem astfel de datornici.

Un om datora împãratului o sumã imensã și nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el și familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlnește pe tovarãșul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime și îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înștiințat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: „Slujitor rãu, ți-am iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca și tu sã ai milã de aproapele tãu, așa cum eu am avut de tine" (Matei 18, 32-33).

Trebuie sã înțelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greșelile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi greșesc mie. Nu condiționez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, și pentru cã sunt copleșit de recunoștințã, de aceea îi eliberez pe ceilalți de egocentrismul meu și-i las și pe ei sã trãiascã în libertatea harului.

Tot timpul așteptãm ceva de la ceilalți. Ei ne datoreazã dragostea, atenția, admirația lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfacția pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate și susceptibilitate. Și cum ceilalți mã dezamãgesc fãrã încetare și nu-și pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãțis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãții ofensate, mã retrag în colțul meu, sub masca unei indiferențe trufașe și îmi plãtesc eu însumi ceea ce alții îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Vom înțelege cã ceilalți nu ne datoreazã nimic. Ceilalți nu îmi aparțin. Fiecare dintre ei, ca și Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu aș putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar așa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, și celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Și atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de țarã.

Desigur, oamenii au relații de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel puțin la modul superficial, instinctele ucigașe, regleazã raporturile exterioare dintre oameni și îi pãzește de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea și câteodatã uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este „sãracul care își iubește frații". Sãrac, pentru cã nici el nu-și aparține, ci se naște fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor... Noi nu suntem deloc sfinți. Totuși, în viața de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relația lui cu misterul.

Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalți, cu atât îmi sunt mai necunoscuți. Merg cu ei „din început în început, prin începuturi fãrã de sfârșit". Atunci când promiscuitatea, cenzura, voința medicalã, pedagogicã sau pur și simplu dornicã sã înțeleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fii puțin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude și atunci distanța se restabilește între mine și celãlalt, dureroasã și beneficã, distanța revelației.

Trebuie sã știu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel „punct zero" unde nu îmi mai aparțin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a ști cã ceilalți existã în afara mea, ca și mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, „despãrțit de toți și unit cu toți".

(Olivier Clement,  Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)