Așa de mult ține Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Deși tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu și numai de la El putem dobândi iertarea, totuși de păcatul față de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate și Dumnezeu sa te ierte. Și numai așa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu și ostenelile postului urmăresc și acest lucru.

Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere și El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie. „Voiești să-ți iert păcatele cele multe? Ți le iert cu o condiție: să ierți și tu greșelile aproapelui tău”. Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm față de Dumnezeu să facem acest lucru: „Iartă-ne Doamne, greșelile noastre, că și noi iertăm greșiților noștri”. Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 38)